Printre accidentele fericite ale Facebook-ului (puține, e drept) se numără și descoperirea filmului Bab’Aziz și, odată cu el, a unor fragmente (muzicale, mai ales) din tradiția sufi.
Ivit în contextul unor ani pierduți în zona unor eforturi pragmatice, dezvoltate pe fondul captivității în imediat, acest film a fost ca o redescoperire a sufletului pentru mine. Evident, importanța pe care i-o acord este profund subiectivă, empatia fiind posibilă doar pentru persoanele aflate pe același parcurs.
Senzația unei rezonanțe profunde cu teme din această zonă a globului[1] îmi reamintește faptul că lumea are o a gamă întreagă de posibilități, cultura occidentală fiind doar una din ele. Trebuie să admit că aprecierea mea survine pe fondul reamintirii muzicii lui Ravi Shankar & co. pe care o ascultam în urmă cu 15-20 de ani.
Forțând un simbol, dacă vă place filmul înseamnă că este timpul să vă întoarceți la suflet!
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=fhSSxRKojqg[/youtube][1] Evident, s-ar putea ca tocmai nevoia mea de sens din această perioadă să accentueze importanța pe care i-o acord.
