Ne angoasează turnura pe care a luat-o capacitatea noastră predictivă.
În condițiile în care am trecut în ultimele decenii printr-un amestec de coincidență fericită și reașezare în limitele rezonabilului, am redesenat contururile normalității pe acele repere, uitând măsura posibilului generat de hazard. Deoarece străduințele noastre s-au desfășurat într-un context fericit, am preferat să punem pe seama lor reușita. În consecință, am dezvoltat forme ale încrederii de sine ce ne-au influențat așteptările.
Multe dintre schemele noastre predictive încep să se dovedească nefuncționale în noul context. Suntem nevoiți să identificăm strategii alternative de supraviețuire. Însă, chipurile în care proiectăm viitorul sunt mulate pe șabloane ce aparțin trecutului, devenind din ce în ce mai vizibil nepotrivirea lor cu noua structură a realității.
Ne sperie amploarea pe care a luat-o Străinul.
Presupoziția fundamentală a izolării sociale o constituie re-proiectarea Celuilalt pe calapodul Străinului. COVID-ul accentuează alteritatea, destructurând parțial încrederea atât de necesară pentru funcționarea societății. Elanul măsurilor preventive a promovat concepte problematice, cum ar fi distanțarea socială,[1] accentuând caracterul disruptiv la adresa societății.
Măștile ne bruiază cel mai important canal de comunicare, fața, aruncându-ne într-o zonă de incertitudine comportamentul semenilor. Reținerile instinctive în fața Necunoscutului adăugă distanței fizice o distanță socială propriu-zisă.
Ne descumpănește schimbarea rolurilor sociale.
Ca societate, ne obișnuisem ca medicii (personalul medical în general) să ocupe un loc important doar în viața vârstnicilor. În cazul majorității populației importanța lor era una tranzitorie, asociată unor episoade de fluctuații temporare ale stării de sănătate. Pentru a ne elibera de forma de dominație asociată rolului lor social, utilizam diferite scheme de reconfigurarea a relațiilor, banii ocupând cel mai important loc. Dorința de privatizare a sistemului sanitar (care a ocupat o mare parte din timpul guvernanților inclusiv atunci când trebuiau de fapt să pregătească sistemul pentru lupta împotriva pandemiei) includea mutarea acestei relații în zona neutralității specifică modelului bani-contra-servicii.
Acum ne-am trezit în zona unei modificări radicale, termenii de tipul sacrificiu, eroism etc. sugerând necesitatea unei rapide schimbări a statusului social.
Încercăm să contrabalansăm riscul apariției unor „noi zei” cu diferite forme de critică exercitată asupra lor. Am recreat rapid „legendele Olimpului”, construind un Panteon în care își duc existența împreună, zei, eroi, demoni, demisionari, militari…
Am preferat să-i închidem în Panteon, pentru a fi siguri că-și fac treaba, chiar dacă o astfel de abordare nu respectă regulile jocului democratic. După ce am fost forțați să vedem în cei apropiați posibili servitori ai dușmanului invizibil, suntem dispuși să închidem ochii la exercitarea autocratică a puterii. Semn că schimbarea ar putea fi deja aici și în plan politic.
Suntem timorați deoarece nu vedem soluțiile de salvare a normalității.
Soluțiile de ieșire nu ne sunt clare deoarece încă nu le-am descoperit. Concentrarea pe perspectiva pe termen scurt este funcțională pentru reușita bătăliei inițiale, centrată pe izolare. Însă, odată cu trecerea timpului, încep să devină tot mai vizibile efectele secundare ale acestei abordări.
Deocamdată miza în această luptă pare să fie câștigul unui timp suplimentar. Poate cineva va descoperi un vaccin sau vreo soluție terapeutică. Între timp ne obișnuim cu ideea. De fapt, cu multiplele idei pe care le luăm în considerare, inclusiv cele care includ forme de gerontocid. Probabil doar faptul că „virusul face tot ce vrea el”[2] (o formulă care indică suspendarea efectivă a capacitățile noastre predictive), ucigând și tineri alături de vârstnici, a împiedicat până acum abordări sistematice ale unei asemenea soluții.[3]
Decizii etice considerate anterior inacceptabile au fost deja luate în focarele de infecție. Deocamdată fie preferăm să nu discutăm prea mult despre ele fie le gândim ca excepții, pentru a ne salva contururile normalității. S-au schimbat foarte multe, dar preferăm să ne salvăm bruma de liniște prin forme de cecitate. Să treacă și Sărbătorile și vom vedea!
Dacă vrem ca lupta împotriva acestui dușman invizibil să nu destructureze societatea (mai mult decât a făcut-o până acum) avem nevoie de soluții alternative izolării sociale. Adică, de inovare rapidă în plan social. O abordare destul de anapoda pentru o societate conservatoare.
Ne sperie nevoia de redesenare a normalității, incluzând în noile cadrele modele care anterior ni se păreau inacceptabile. Post-umanul pare să fie deja aici. Sper că va fi de fapt doar un neo-umanism.
[1] Începând să conștientizeze problema, Organizația Mondială a Sănătății a propus înlocuirea termenului distanțare socială cu cel de distanțare fizică.
[2] Dr. Pietro Brambillasca, citat de dr. Helen Ouyang în I’m an E.R. Doctor in New York. None of Us Will Ever Be the Same, https://www.nytimes.com/2020/04/14/magazine/coronavirus-er-doctor-diary-new-york-city.html
[3] Consider necesare două precizări: (1) Imunizarea forțată implică asumare riscurilor pe seama vârstnicilor. Atitudinea inițială a Guvernului Marii Britanii poate figura la această categorie. (2) Distribuția pe criterii de vârstă a funcțiilor de decizie va constitui un impediment. Cel puțin atâta timp cât rețelele medicale speciale nu le vor oferi suficiente speranțe de supraviețuire.
