În mod tradițional pentru mentalitatea noastră, după evenimente surprinzătoare se ivesc rapid semnele de „înțelepciune postfactuală”, adică de afirmații de tipul: „Am ajuns aici deoarece ….!”

Indiferent de persoanele sau personalitățile care fac astfel de propuneri, nu știm cu adevărat ce ne-a adus aici, respectiv care este ponderea culpelor noastre, intervențiilor terților și a întâmplării.

Din perspectiva cunoașterii cred că ne este utilă meditația la două variabile importante: explicația și înțelegerea.

Explicația

Tot ce vedem acum pe piața ideilor sunt ipoteze explicative; adică posibile explicații. Pentru ca ele să reprezinte cunoaștere ar trebui testate. Testare acestor ipoteze nu ne este accesibilă, dintr-o serie întreagă de motive.

Ceea ce înseamnă că nu vom ști niciodată cu certitudine care sunt cauzele, fiindu-ne accesibile în mod direct doar consecințele lor (și acestea în limitele capacității noastre de observare).

Cu alte cuvinte, ce vedem pe „piața ideilor” la acest moment sunt doar tentative explicative.

Problema explicației este că ea nu asumă consecințele eventualei erori. Adică, are un nivel mare de liberate și, prin asta, riscă deseori depărtarea de realitate, cel mai adesea fiindu-i suficientă plauzibilitatea.

Ce putem verifica este doar o formă de coerență a uneia sau alteia dintre explicații cu alte modele explicative ori cu dovezi anecdotice (adică din acele care nu sunt bazate pe o abordare științifică) sau cu convingeri personale.

Asta înseamnă că singura soluție pe care o avem este să acționăm neștiințific, încercând să atenuăm urgent unele dintre consecințele vizibile, fără a avea pretenția că prin asta vom înlătura cauzele pentru viitor.

Înțelegerea

Faptul că citim și comentăm explicațiile altora arată că dorim să înțelegem ce se întâmplă, dintr-o serie întreagă de motive: am fost surprinși de evoluția evenimentelor, dorim să știm cum să ne poziționăm și ce să alegem, încercăm să anticipăm ce va urma pentru a ști cum să ne adaptăm comportamentele etc.

Dorința de-a înțelege nu este însă suficientă pentru a dobândi înțelegerea. Evident, nu suntem așezați pe poziții egale în privința capacității noastre de apropiere de înțelegerea reală, diferențele fiind generate de eforturile depuse, de pregătirea prealabilă etc.

Este bine să reținem că avem obișnuința de-a utiliza indicatori ai probabilității înțelegerii care ar putea să nu fie relevați pentru astfel de situații, cum ar fi nivelul studiilor. Deoarece puțini dintre noi avem o pregătire specifică înțelegerii fenomenelor sociale și politice, nivelul studiilor are o relevanță limitată. Dacă adăugăm faptul că în discuție sunt evenimente sociale în fața cărora suntem deja orientați de propriile opțiuni axiologice atunci putem observa că înțelegerea lor propriu-zisă nu este o sarcină cognitivă tocmai simplă, fiind continuu perturbați de atașamente afective.

Este bine să reținem că cel mai fidel indicator al apropierii înțelegerii noastre de structura realității (deseori singurul) îl reprezintă reacția realității la comportamentele noastre. Acest indicator are deseori o problemă semnificativă: realitatea „ne mușcă” cu întârziere, deseori noi uitând contribuția cauzală pe care au avut-o deciziile noastre la ivirea situației.

Dată fiind dificultatea accesului nostru la indicatori fideli ai adecvării înțelegerii noastre la realitate, cel mai adesea utilizăm ca referință satisfacția noastră față de propria înțelegere. Problema este că satisfacția față de propria înțelegerea este un indicator subiectiv, el fiind influențat de o serie de variabile cum ar fi: standardele individuale privind ponderea dovezilor și a argumentelor, antrenamentul pentru efortul cognitiv, timpul disponibil, presiunea mediului etc. Ceea ce sugerează că trebuie să privim prudent satisfacția pe care o avem față de propria înțelegere, fiind recomandat să o confruntăm cu perspectivele pe care le au ceilalți asupra realității și cu expunerea la critică. Doar așa avem șanse să ne creștem apropierea față de obiectivitate (fără a putea avea însă pretenția că o putem atinge).

Limitele cunoașterii noastre constituie un motiv suficient pentru a proceda prudent

Chiar dacă avem senzația că ne-am trezit deodată în mijlocul unor străini (cei care au ales o variantă extremă), ei sunt de fapt oamenii de lângă noi, sunt ai noștri, în diferitele forme de structurarea a comunității.

În egală măsură trebuie să conștientizăm că ei ne consideră străini, că sunt speriați de alegerile noastre sau de consecințele (ori implicitul) alegerilor noastre (pe care le conștientizăm sau nu).

Soluția o constituie dialogul, nu cantonarea în posturi de acuzatori. Trebuie să încercăm o formă de împăcare,  bazată pe un compromis acceptabil. Dacă ratăm apropierea atunci, chiar dacă vom reuși să face o majoritate ce blochează radicalizarea (ceea ce sper că se va întâmpla), nemulțumirea va răbufni sub alte forme.

Dintr-o perspectivă generală, cred că societatea noastră trăiește traumele generate de intrare aproape concomitentă (și cam forțată) în modernitate și postmodernitate, fără a avea încă timpul să ne adaptăm la fiecare dintre ele.

Desigur, dacă ne punem să căutăm vinovați avem de unde găsi. Mai ales că este o alegere ghidată mai curând de bunul plac decât de criterii riguroase. Asta înseamnă însă că o aster de alegere riscă să se situeze în continuarea unor erori inițiale.

Date fiind precauțiile metodologice amintite anterior, mărturisesc că mă confrunt și eu, asemenea celor cărora le recomand prudență în indicarea cauzelor, cu tentativa unor ipoteze explicative. Este o orientarea dată de străduința proprie de-a înțelege ce se întâmplă.  Voi încerca să indic în alte abordări câteva ipoteze explicative ale situației actuale, ele trebuind însă interpretate din perspectiva precizărilor metodologice pe care le-am schițat aici.

PS:

Mă pronunț în mod indiscutabil de partea celor care împărtășesc modelul democrației sociale specific Uniunii Europene, respectiv împotriva celor care susțin diferitele forme de extremism și depărtarea de valorile occidentale.

Cred că alegerea unuia sau altuia dintre politicieni nu reprezintă o raportare la idealurile personale, ci o selecție dependentă de ofertele existente. Chiar dacă raportat la dorințele mele  nici unul dintre candidați nu îndeplinește standardele lor de referință, între cei doi candidați este (sau pare să fie) o diferență foarte mare. Date fiind condițiile existente, cred că Elena Lasconi este opțiunea cu nivelul cel mai mare de coerență cu așteptările mele.