Din punctul de vedere al convingerilor politice ale majorității cetățenilor putem spune că ne-am culcat în seara zilei de 24 noiembrie 2024 în Uniunea Europeană și ne-am trezit a doua zi dimineața „undeva la limita estică a Europei, în granița ei cu Asia”. Această mutație geo-politică s-a petrecut, treptat, în cei de lângă noi, în rândul prietenilor și vecinilor, al rudelor și cunoștințelor, al concetățenilor noștri. În mod firesc, avem un noian de nedumeriri privind cum a fost posibilă această schimbare.
Am încercat în zilele anterioare să(-mi) prezint o serie de ipoteze explicative privind cauzele acestei răsturnări, fiecare dintre ele bazându-se pe ce observasem (în unele cazuri chiar pe ce afirmasem) anterior. Fiecare dintre propunerile anterioare corespunde diferitelor nivele explicative, fiind bazate pe ideea evitării reducționismului cauzal: nu există o singură cauză care explică toate comportamentele unui grup de persoane, acest lucru putând fi valabil chiar și în cazul fiecăruia dintre noi.
Acum propun o cauză posibilă cu un caracter general: ivirea deficitului de sens al existenței noastre. Într-o explicație generalizatoare, cred că există trei poziționări posibile pentru fiecare dintre noi față de sensul propriei existențe:
- Ne secretăm fiecare sensul propriei existențe. Se întâmplă rar, în urma unor eforturi considerabile și niciodată în mod definitiv. Deși tindem să considerăm că suntem autorii propriilor sensuri existențiale, de fapt suntem într-un continuu dialog cu ceilalți (care sunt sau care au fost), cel mai adesea întâlnindu-i pe căi implicite (tradițional prin intermediul lecturilor).
- Ne preluăm sensul existenței de la comunitatea în care suntem (sau în care ne-am dori să fim), utilizând resursele „instituțiilor generatoare de sens existențial” și aflându-ne în dialog cu ceilalți și/ori într-un continuu proces de imitare reciprocă.
- Ne lipsesc interogările exprese privind sensul existenței. O astfel de situație se ivește atunci când nu ne macină întrebările pe această temă sau când întrebările își primesc deja din societate răspunsuri prealabile, care nu le mai fac necesară apariția; ori, cel mai adesea, în contextul unei combinații între cele două. Uneori a treia variantă poate fi legată de cea de-a doua, ambele survenind frecvent în contextul unei tendințe către gregarism, ce include construcții comunitare ale sensului existenței personale.
Deoarece cred că elitismul (inclusiv în materie de sens al existenței) este mai curând parte a problemei actuale[1], menționez o convingere personală: sensul existenței fiecăruia/fiecăreia dintre noi este inevitabil dependent cel puțin de alții, acolo unde nu este legat de toți ceilalți. Acesta este un motiv suficient pentru a fi atenți la cum își generează ceilalți sensul existenței personale sau comunitare.
După acest preambul amplu ajung la tema acestei postări: actualele evenimente politice din România[2] sunt cauzate de o criză a sensului existenței.
Principalul argument în favoarea acestei idei îl constituie o altă ipoteză explicativă: popularitatea (neașteptată a) extremiștilor (în frunte cu Călin Georgescu – CG) este determinat de propunerile pe care le avansează în planul sensului existenței personale și comunitare. Sugerez, așadar, că mutația politică pe cale să se întâmple este un revelator al crizei semnificației existențiale individuale și comunitare cu care ne confruntăm.
Cum a survenit această criză a sensului existenței? Cred că trebuie să avem în vedere mai multe explicații pentru ceea ce (ni) se întâmplă:
1) Ieșirea din perioada comunistă a adus cu ea pierderea/ renunțarea participării la construcția unui sens comun al existenței
Rolul mașinării comuniste de fabricare a sensului existenței a fost rapid înlocuit de industria marketingului (consum), religie (adăugând și diferitele curente spirituale/pseudo-religioase) și cultură. Cu mențiunea că în momentul în care noi am ieșit din comunism și am început să ne îndreptăm către Occident aceasta trăia deja criza generată de postmodernism, spațiul Europei occidentale încercând să compenseze această criză prin apel la un vis colectiv: construcția Uniunii Europene.
2) Rolul consumului drept izvor al sensului existenței a ajuns aproape de saturație în România[3]
(Aceasta este o criză intermediară, prin care a trecut și Occidentul în perioade anterioare.) Cauza o constituie … creșterea bunăstării, care a amplificat accesibilitatea produselor. Visul accesului nelimitat la consum (probabil principala cauză a Revoluției din 1989) a ajuns la unul din punctele sale de împlinire. Într-un anume sens, modelul organizării sociale de după anul 2007 (anul aderării României la UE) împreună cu actorii politici din această perioadă sunt victimele propriului succes.
3) Consumul ca mediator al sensului existenței este afectat și de scăderea accesului maselor la consum
Acest fenomen este efectul crizei economice și sociale ce a început odată cu pandemia și a continuat cu războiul din Ucraina. Visul accesului nelimitat la consum drept generator de sens existențial se clatină din două direcții: atingerea unui nivel de saturație și amenințarea pierderii sale.
4) Religia nu mai satisface așteptările multora (unora) dintre credincioși privind contribuția ei la donarea sensului existenței
Acest lucru se întâmplă din mai multe motive:
a) Forma pare să fie mai importantă decât fondul
Obiectivele vizibile ale Bisericii[4] în România[5] par centrate pe zona vizibilului,[6] adică pe construcțiile din această lume. Biserica s-a concentrat pe simbolurile aparente (construcțiile în timpul profan), în defavoarea obiectivelor ce vizează esența credinței. Accentul pus pe aparențe explică situarea majorității celor care se declară credincioși la suprafața cultului: respectă formele (cel puțin unele dintre ele), fără a fi preocupați/centrați pe esențe (am definit în altă parte acest fenomen drept fățărnicia credincioșilor, înțeleasă drept preocupare pentru ceea ce se vede în primă instanță).
b) Concentrarea pe vizibil a adus cu sine o formă de superficialitate a credinței[7]
O consecință a aderenței de suprafață la credință o constituie incapacitatea Bisericii de a sprijini în totalitate nevoia de sens a existenței persoanelor (prezumând – în mod legitim – că esența unei religii acoperă nevoia de sens existențial a credinciosului). Această deficiență lasă apartenenții diferitelor confesiuni religioase (în special creștine) la dispoziția diferitelor propuneri ce vin să compteze sensul existenței. O propunere extrem de influentă a secolului trecut, ce renaște în aceste timpuri, este naționalismul religios (legionarii fiind una din formele de la manifestare).
Avem o creștere semnificativă a numărului de teologi, ce poate fi prezumată în mod firesc ca determinând o sporire proporțională a persoanelor care înțeleg sensul tare al religiei creștine, însă aderența majorității cetățenilor credincioși nu urmează aceeași direcție de esență.
c) Biserica „a înghițit mai mult decât poate mesteca”
Evidența centrării pe vizibil a fost dublată de amplificarea prezenței în spațiile și la manifestările laice. Este un tip de comportament ce semnifică intenția de a participa cumva și la donarea sensurilor existenței de care sunt responsabile instituțiile și evenimentele laice. Această strategie a generat o creștere a gradului de expunere a Bisericii la riscurile aferente incapacității de donare a sensului existenței.
Din perspectiva participării la donarea sensului existenței individuale și comunitare, asistăm la un eșec al Bisericii, aceasta căzând victimă (alături de alte instituții sociale) nevoii de sensuri adecvate actualului context. Incapacitatea de-a satisface nevoia de sens existențial lasă loc diferitelor propuneri alternative sau complementare. Amestecul de tip New Age survine în mod firesc în acest context.
5. Avem o aparentă disoluție a familiei, înțeleasă ca instituție tradițională ce participă la donarea sensului existenței
Este suficient să ne uităm pe datele statistice pentru a constata că familia, ca instituție socială, a intrat în criză. Familia este victima atacurilor din mai multe direcții, cele mai importante fiind determinate de o favorizare a plăcerilor individuale în dauna intereselor comunitare și de perspectivă. Adică, cel mai puternic atac la adresa familiei este generat de egoismul omului contemporan, care face din diversitatea experiențelor și a plăcerilor personale principalul sens al existenței. Este suficient să observăm evoluția nupțialității (numărului căsătoriilor încheiate) și a divorțialității în ultimele decenii pentru a constata ce se întâmplă și de ce este afectată familia.
Însă, dacă le spui oamenilor că principala cauză a acestei evoluții o constituie propriul lor egoism destul de probabil nu vor fi dispuși să te asculte. Altfel stau lucrurile dacă găsești o soluție în care proiectezi vinovăția asupra altcuiva. Cine este cel mai la îndemână pentru a juca rolul de țap ispășitor? Homosexualitatea. Mecanismul țapului ispășitor pentru situația actuală (deficitul de sens al propriei existențe sau explicarea altor crize), ivit în opoziție cu construirea unei imagini de neprihănire, de popor ales, nu este unul nou, istoria fiind plină de victimele lui. Soluțiile găsite de-a lungul istoriei sunt diverse, toate concentrându-se pe diferite chipuri ale alterității: evreii, negrii, femeile, homosexualii etc. Acum atacul pare concentrat în special asupra homosexualității, deoarece este ceea ce i se poate atribui mai ușor opozantului Lasconi[8] – USR.[9]
Merită să menționez că există și un atac real asupra tradiției (ce include familia), el venind într-o anumită măsură din partea exagerărilor curentului corectitudinii politice (ce tinde să genereze reacții în planuri multiple), reacția îmbrățișării extremismului fiind însă una disproporționată și în planuri/cu măsuri inadecvate.
6. Fondul a ieșit la iveală, făcând vizibilă distanța față de formă
Falia de ruptură existentă între formă și fond poate fi observată în distanța în continuă creștere înregistrată între o serie de norme (în special cele ce au ca sursă Uniunea Europeană) și realitatea comportamentelor cetățenilor și funcționarilor din România. Este suficient să constatăm evoluția câtorva norme juridice și raportul lor cu realitatea pentru a oferi o imagine a rupturii. Normele juridice privitoare la timpul de lucru constituie un exemplu elocvent al refuzului instituțiilor statului (incluzând judecătorii) de a aplica prevederile UE, comportamentul fiind de tipul „așa ceva nu există”. Aș putea continua cu dialogul social, care este responsabil (în viziunea UE) de menținerea unei dimensiuni speciale a democrației.
Deoarece primele două exemple sunt prea tehnice pentru multe persoane, exemplul egalității de șanse și, mai ales, al egalității de gen, este unul accesibil înțelegerii comune, fiind evidentă distanța dintre ce spune legea că trebuie făcut și ce se întâmplă în mod cotidian. Mai ales că în turul doi al alegerilor prezidențiale unul dintre candidați este o femeie, această candidatură devenind un catalizator al adevăratelor simțiri de gen pentru o bună parte dintre cetățeni. Acestea sunt doar câteva ilustrări din multele exemple posibile ce evidențiază adeziunea superficială a multor cetățeni (și, mai trist, a majorității instituțiilor statului) la valorile specifice Uniunii Europene.
7. Criza Uniunii Europene își face simțite efectele și în România
Principalul revelator al crizei de identitate al UE îl constituie, probabil, BREXIT-ul, el sugerând pentru prima dată riscul ca această soluție macro-comunitară de participare la donarea sensului existenței individuale și, mai ales, colective, să ajungă la limitele posibilității sale. Pandemia și războiul din Ucraina au accentuat această tendință, unul dintre mediatori fiind ascensiunea extremismului în majoritatea statelor UE. La ora actuală UE este prinsă într-un cerc vicios: extremismul generează ideea unei crize a UE, această idee ajungând să determine amplificarea extremismului… Nu este nici un secret că în multe state ale membre ale UE există partide politice care încearcă să utilizeze ieșirea din UE drept principala platformă de promovare electorală: Alternativa pentru Germania (AfD), Frontul Național în Franța și lista poate continua.[10] De fapt, Uniunea Europeană tinde să fie utilizată și ea drept țap ispășitor pentru probleme de sens al existenței cu care se confruntă cetățenii statelor membre.[11]
Acest punct ne arată că nu avem doar problema distanței dintre formă și fond, ci și fondul este afectat de o criză semnificativă, ce-i afectează stabilitatea.
8. Incertitudinea progresului
De ce nu au ales extremiștii o singură ideologie drept motor electoral? Ce explică acest amestec bizar de propuneri, majoritatea aflându-se în contradicție unele cu altele?
Răspunsul abrupt este că de fapt nu au o soluție.
Rafinarea răspunsului ar putea să ne indice de fapt o criză a soluțiilor, cea mai mare problemă fiind generată de scăderea încrederii în „motorul” ideologiilor modernității: progresul.
Cu alte cuvinte, am început să ne îndoim de veridicitatea formulei viitorul = progres, ce a fost îmbrățișată de toate ideologiile (cel puțin de cele formate în orizontul cultural creștin). Nu ne mai este suficient de clar ce ne așteaptă în viitor, simțindu-ne din ce în ce mai amenințați de el. Spaima de viitor explică în bună măsură apelul la tradiție. Incertitudinea față de chipul viitorului motivează ambiguitatea raportării la tradiție, existând intuiția că trecutul nu ne poate oferi toate soluțiile necesare. Rezultatul îl constituie amestecul de propuneri ce vizează salvarea (sensului existenței) individului și comunității prin izolări la nivel de nație, etnie sau religie, vizibil în special în zona extremei drepte.
Ce cauzează incertitudinea privind viitorul?
- Sfârșitul (aparent al) globalizării. (Parafrazându-l pe F. Fukuyama, am putea spune că de vină este continuarea istoriei.) Evoluția globală (puterea în creșterea a Chinei, reacția politică – conservator-extremistă – din SUA, pandemia, BREXIT-ul, războiul din Ucraina, atitudinea statului Israel etc.) tinde să sugereze că globalizarea se apropie de finalul său, îndreptându-ne din nou către o lumea polarizată și spre regionalizare (tendințe ce par acum la modă). Deși nu cred că acest lucru mai este posibil, nu sunt excluse surprize. Putem însă reține tensiunea dintre idealitatea zonei politice, majoritar împotriva globalizării, și realitatea evoluției economice (și informatice), ce este dependentă de globalizare.
Pe modelele cunoscute până acum, democrația este dependentă de progres, progresul este dependent de economie, iar dezvoltarea economică este condiționată de globalizare. (Una dintre consecințele evidente: izolarea determină decădere economică și, în consecință, nu este coerentă cu democrația.) Nu este exclusă însă posibilitatea ca evoluția inteligenței să rupă acest lanț cauzal, deschizând posibilitatea altor modalități de organizare.
- Riscul ivirii unor noi entități raționale anunțat de apariția inteligenței artificiale. În mod așteptat, una dintre soluțiile de apărare împotriva acestei amenințări este bazată pe identificarea unei diferențe de esență. Religia ne oferă o soluție de diferențiere: noi avem (și) suflet. Sufletul ajunge astfel simbolul dorinței de supremație în fața noilor entități.
- Iminența sfârșitului lumii. Deși venind din direcții diferite, știința pare să fi ajuns într-un punct comun cu religia creștină: credința în sfârșitul lumii (știința consideră că sfârșitul riscă să fie adus de impactul ecologic al activităților noastre). Asemănarea este de fapt în practica propusă de cele două: pentru a ne salva viitorul trebuie să ne schimbăm comportamentele actuale; adică, insistența pe morală. Există o diferență de esență între poziționarea tradițională a religiei, care transferă responsabilitatea asupra unei autorități exterioare (Divinitatea), și știință, care mizează pe posibilitatea oamenilor de-a evita (cel puțin o bună perioadă de timp) sfârșitul, condiția fiind comportamentul lor rațional și utilizarea cunoașterii. Problema este că această perioadă pare să ne dovedească că exact de asta nu suntem capabili.
O posibilă concluzie
Avem, așadar, o criză a sensului existenței individuale și colective. Ce propuneri există pentru a ieși din această criză? Pentru interesul acestui articol este suficient să ne oprim la propunerile venite din zona politică pentru a avea una dintre înțelegerile posibile privind ce (ni) se întâmplă.
Piața ideilor politice este inundată dinspre o zonă politică extremă, ce conservă amintirea unor timpuri în care principalul izvor al sensului existenței personale venea din comunitate, implicând participarea comună la împlinirea unui sens colectiv. Comunismul și mișcarea legionară împărtășesc această caracteristică: comunismul s-a concentrat (ideologic; deci aparent) pe acțiunea comună a clasei muncitoare pentru construcția unui viitor mai bun (în forma pe care a luat-o în România anilor ’70-’90 având o importantă componentă naționalistă) iar mișcarea legionară pe o acțiune colectivă de redeșteptare a poporului român și construcție colectivă a ceva nou.[12] Ar putea fi relevant faptul că ambele sunt mișcări ce-și au originea în ideile secolului al XIX-lea.
Criza sensului existențial trăită de un număr mare număr de persoane s-a întâlnit cu un cocteil de propuneri ce amestecă elemente tradiționale (creștinism, legionarism, comunism) cu idei specifice unor noi curente spirituale. Pentru ca amestecul să păstreze un nivel de aparentă coerență el este „asezonat” cu indiferența față de cunoașterea științifică și regulile argumentării logice.[13]
Or, așa cum încercam să indic la ultimul punct, noi avem de fapt nevoie de decizii raționale bazate pe cunoaștere și de comportamente adecvate acestora. Inclusiv la vot.
__________________________________________________
[1] În mod normal asta se întâmplă mai ales din pricina modului în care este perceput elitismul de către mase, el fiind de fapt o sursă de modele existențiale. Este util să observăm că la noi elitismul are o doză suplimentară de diferențiere intenționată față de ceilalți („poporul fără dinți”), tinzând către opoziție față de ei.
[2] În condițiile în care ceea ce se întâmplă acum în planul politicii din România are un grad mare de coerență cu evenimente prezente în alte state occidentale, în discuție este de fapt o criză a sensului existențial survenită la nivel global. Mă voi concentra însă pe a discuta situația cetățenilor români.
[3] O criză intermediară, prin care a trecut și Occidentul în perioade anterioare.
[4] Deși utilizez termenul general Biserică pentru a evita centrarea pe una sa alta dintre confesiunile creștine, este evident că distribuția credincioșilor pe confesiuni la nivel național face din Biserica Creștin-Ortodoxă principala referință.
[5] Într-o anumită măsură, în încercarea de-a imita modelul Bisericii Catolice.
[6] Acesta nu este o judecată a uneia sau alteia dintre confesiuni. Deoarece nu am avut o preocupare pentru a studia ce se întâmplă în planul profund al fiecăreia dintre ele, nu pot exclude varianta unei amplificări cel puțin proporționale în zona esenței fiecăreia sau unora dintre ele. Mă situez în zona a ceea ce se vede în mod cotidian (în sensul de ceea ce vede cetățeanul mediu) din manifestările Bisericii în general. Suplimentar, prin centrarea pe vizibil nu intenționez să indic în mod necesar ideea unei strategii greșite, această abordare putând fi o strategie de marketing ce a avut în vedere preocuparea pre-existentă a credincioșilor sau potențialilor credincioși pentru acest spațiu.
[7] Înțeleasă prin raportare la esența acesteia.
[8] Pentru interesele celor care utilizează acest mecanism și a celor care-l prizează nu are nici o importanță că Elena Lasconi a fost anterior suspendată din USR … pentru gândirea incorectă politic: a afirmat că a votat la Referendum pentru familia tradițională.
[9] Dorința de păstrare a puterii manifestată în mod firesc de partidele tradiționale și apărarea „sistemului” față de reforme, ivite pe fondul rezistenței la nou a populației, a generat o soluție improvizată, menită să atenueze câștigare voturilor de către opoziție: demonizarea USR. Strategia s-a dovedit reușită în privința USR, dar a fost afectată de efectul consecințelor neintenționate (dar previzibile): a generat un spațiu foarte amplu pentru alte forme de opoziție, respectiv cele extremiste.
[10] Dacă ați crezut că extremiștii din România au prin ROEXIT o idee originală acum puteți afla că v-ați înșelat, compozitul propunerilor pe care le fac avându-și sursele în istorie sau în ideile din alte spații ale prezentului.
[11] Acesta ar putea fi un motiv suficient pentru a-și atenua unele dintre intervențiile ce sunt percepute drept radicale în diferite state.
[12] Deoarece nu m-a preocupat mișcarea legionară nu pot indica în mod clar ce este acel ceva.
[13] De fapt, ale gândirii critice. Însă expresia gândire critică nu are o suficientă încărcătură de sens pentru înțelegerea comună, tinzând să fie percepută mai curând ca un instrument aflat la îndemâna … celor răi, opozanților, decât ca unul util pentru gândirea fiecărei persoane.