Cred că miza votului este una simbolică: românii vor să-și aleagă un președinte în funcție de care să se orienteze, care să le furnizeze un model existențial. Românii vor un președinte care să-i schimbe prin modul lui de-a fi.
Dacă bunul simț poate atinge funcția de președinte atunci totul este posibil. Ceea ce înseamnă renașterea speranței. S-ar putea să fie suficient un președinte care să afirme continuu, prin vorbe sau prin comportament, „Poftiți la muncă și seriozitate!” pentru ca un astfel de îndemn să catalizeze în jurul său o semnificativă cantitate de bun simț ce orbecăie dezorientată prin rândul românilor.
Nu mă aștept ca Iohanis să schimbe de-a doua zi țara. Estimez însă că el poate determina treptat o modificare a modelelor sociale, introducând în imaginarul colectiv modelul reușitei prin muncă și al corectitudinii. Este exact schimbarea de care ar fi nevoie. O astfel de schimbare ar putea avea cel mai semnificativ impact asupra educației: ieșirea tinerilor din lumea ideilor odată cu întâlnirea realității n-ar mai avea semnificația unui conflict, a unei inadaptări, a unei rupturi semnificative.
Așteptarea cetățenilor vizează un reper al normalității și replicarea lui la toate nivelurile vieții sociale. Asta nu înseamnă că toți românii vor deveni muncitori și serioși. Nici pe departe. Însă este suficientă conturarea unui pol al bunului simț social, care să devină punctul de reper pentru normalitate. În definitiv aceasta este lipsa fundamentală a societății românești: absența reperelor normalității. Ceea ce înseamnă riscul de a considera că toți suntem la fel: șmecheri, descurcăreți, indiferenți la reușita prin muncă și amatori de tunuri etc.
În elanul discuțiilor politice electricianul care-mi repara ceva prin casă încerca să-l apere pe Ponta: „În definitiv, toți am copiat în școală!”. Acesta este pericolul cel mai mare: redefinirea limitelor normalității într-o zonă a abnormalului. Implementarea acestui mod de-a gândi are puternice consecințe sociale, pe care de fapt nimeni nu le dorește, dar majoritatea refuză să le vadă. Cineva trebuie să ducă mai departe raționamentul și să arate consecințele aberațiilor sociale în care ne scăldăm, crezând că asta este noua normalitate. În definitiv, nimeni nu vrea să fie operat de un medic care a copiat (și greșește manevrele chirurgicale deoarece nu are fițuica la el), să fie judecat de un judecător care a copiat (și îi judecă speța după ureche, deoarece n-a învățat principiile dreptului), să aibă mașina reparată de un mecanic care a copiat (și intră în pom cu ea deoarece nu i-a reparat bine direcția) etc. O societate în care toți oamenii trișează copiind este imaginea unui dezastru. Altfel spus, dezastrul în care ne aflăm este determinat deja de incompetența generată de impostura copiatorilor. Or, alegerea unui om care are un astfel de comportament (și nici măcar nu se căiește, pentru a-l indica drept unul greșit) în calitate de președinte înseamnă legitimarea acestui mod de-a fi, adică generalizarea lui.
Așadar, cred că miza alegerilor este normalitatea. Ceea ce arată că societatea recunoaște criza reperelor morale și așteaptă ivirea lor.
Să nu ne iluzionăm: marea de susținători este alcătuită și de multe curente de interese meschine. S-ar putea chiar ca majoritatea să fie alcătuită din oameni care așteaptă un ciolan de la venirea dreptei la putere, se tem că acapararea puterii totale de către stânga le-ar putea lua o funcție sau un beneficiu etc.
Nu este o bătălie a îngerilor contra diavolilor, ci doar o luptă în cadrul căreia normalitatea are o fereastră de oportunitate. Esența poveștii electorale, străbătută de multe idealizări, n-o constituie lupta dreptei împotriva stângii sau a stângii împotriva dreptei. Speranța românilor nu este legată de politică, ci de schimbarea modelelor sociale. Viziunile maniheiste tind să rateze fundamentul fenomenului, colorând în alb și negru una sau alta din taberele politice. Nici una din taberele politice nu este doar albă sau doar neagră. Deși tind să critic mai dur PSD-ul (poate și datorită imposturii sale în reprezentarea stângii), trebuie să recunosc că am întâlnit oameni așezați și în rândul lui (biasul confirmării mă face să cred că mai puțini). Exemplul cel mai evident îl constituie ministrul Eugen Teodorovici, încă neegalat de nici unul din miniștrii dreptei care s-a ocupat de probleme similare. Videoclipul postat de Traian Băsescu în ultima zi de campaniei lasă și el să se vadă cum un ministru poate fi mult mai demn decât primul ministru (ultimul ajuns între timp candidat la poziția de președinte). Criticile pe care i le aduce Traian Băsescu, deseori sub forma unor argumente ad personam, sunt neîntemeiate: nici unul din miniștrii puși de PDL nu a performat în domeniul fondurilor structurale la nivelul lui Eugen Teodorovici. Mai pot indica unul-doi miniștri PSD la care am remarcat bune calități administrative, câțiva secretari de stat etc. Or, fenomenul Iohanis, interpretat ca promovare a unui model de seriozitate, muncă și datorie a lucrului bine făcut, este transpartinic, putând să determine schimbări inclusiv în tot spectrul politic. La limită, chiar PSD-ul ar putea suferi serioase transformări, oamenii de bună credință devenind majoritari.
Sugerez astfel că protestele tinerilor în stradă nu vizează înlăturarea comunismului, ci doar a acelei părți din mentalitatea comunistă caracterizată prin nemuncă, descurcăreală, pile etc.,[1] care a supraviețuit comunismului. Datorită culpei comune, a (pseudo-)stângii și a dreptei, au supraviețuit din comunism mai ales atitudinile contraproductive din punct de vedere social, fiind îngropat un semnificativ spirit al muncii și al seriozității (chiar dacă generat ideologic). Realizarea individuală prin muncă a fost aruncată în desuetitudine. Pericolul îl constituie de fapt pseudo-valorile post comuniste, întruchipate de partidul de guvernământ (sub semnul acestora stând de fapt întregul spectru politic).
Asocierea lui Iohanis cu Santa Klaus evidențiază dimensiunea speranței investită în acest spirit pe care l-ar putea aduce cu el. Să ne amintim că esența lui Moș Crăciun o constituie faptul de-a inspira un anume comportament, respectiv de a dărui ceva celor dragi. Esența fenomenului Iohanis este cea de-a inspira un anume gen de comportament, menit să aducă modificarea socială așteptată.
[1] Consider că judecata perioadei este una superficială, caracterizată de exagerările dreptei. În a doua parte a acelei perioade s-a ivit un strat social (poate subțire, e drept) al oamenilor care credeau în valoarea muncii și a lucrului bine făcut. Or, judecata de-a valma aplicată de dreapta asupra acelei perioade a culpabilizat inclusiv acest curent util din punct de vedere social. Prea mulți reprezentanți ai dreptei s-au comportat asemenea comuniștilor, demonizând perioada anterioară; deseori această atitudine a avut drept principal scop preamărirea de sine (de genul „Eu nu am fost așa, deci sunt bun!”; cu sugestia unui „bine universal”, ce caracterizează toate pozițiile trecute, prezente și viitoare). Această atitudine a generat o ruptură social majoră, ce-și așteaptă recuperarea. Cu alte cuvinte, „fenomenul Iohanis” ar trebui să recupereze partea de bine din toate regimurile, smulgând judecățile etice din sfera abordărilor politicianiste.
