Definiția situației este un concept în interacționismul simbolic care se referă la un gen de acord colectiv între persoane în ceea ce privește caracterizarea unei situații și, pornind de aici cum trebuie reacționat și adaptat la ea.
Conceptul a fost dezvoltat de sociologul american W. I. Thomas, având la bază următoarea teoremă: 
„If men define situations as real, they are real in their consequences.”
Dacă oamenii definesc situațiile ca fiind reale, atunci acestea au consecințe reale.
În discuție este modalitatea în care oamenii definesc ceva ca fiind real, deci faptul că realitatea este un acord social în ceea ce privește interpretarea unei situații, stări de fapt etc.
Ilie Bădescu, referindu-se la teorema lui Thomas, vorbește despre puterea lui „ca și cum”.
Din punctul meu de vedere, teoria este coerentă cu viziunea heideggeriană asupra ființei, filosoful german considerând că fiecare lume generează un sens specific al existenței, motiv pentru care trebuie să vorbim de istorialitatea ființei (adică de Ființă și timp) în cadrul demersului ontologic.
Definirea în mod similar a unei situații deschide posibilitatea înțelegerii între persoane, făcând parte din teoria comunicării eficiente. Dacă părțile nu sunt de acord interacțiunea eșuează. Ceea ce ne conduce la ideea că incapacitatea definirii în mod asemănător a unei situații este o constantă a conflictelor.
Definirea situației este parte integrantă a procesului de anticipare a pe care mintea noastră îl pune în scenă de fiecare dată, ajustându-și pe această cale comportamentul. Imprevizibilitatea persoanelor sau lucrurilor derivă din incapacitatea definirii situației datorită lipsă unor elemente cheie care să închege ansamblul.
Una din părțile slabe ale acestui mecanism o constituie etichetarea, respectiv reducerea persoanelor pe care le întâlnim la categorii cunoscute, etichetarea sumară a lor, ratând astfel legăturile esențiale. În termeni evoluționiști însă mecanismul etichetării este unul eficient, consumând mai puțină energie decât analiza individualizată a fiecărei noi cunoștințe; pentru trebuințele individului încadrarea celor pe care-i întâlnește în categorii cunoscute dă seama de o bună definire a situației cel puțin atâta timp cât ceilalți respectă tiparele comportamentale anticipate. Teama pe care ne-o stârnesc cei care nu respectă tiparele (regulile sociale) derivă din năruirea eficienței acestui sistem de organizare a lumii, din neîncrederea în ceilalți care devine simultan și slăbire a încrederii în propria capacitate de sistematizare a realului. Ieșirea o constituie de cele mai multe ori trasarea mult mai strânsă a cercului încrederii, adică reclădirea sistemului de încredere din aproape în aproape. Pentru a rezolva problema recâștigării încrederii în social mai rapid, ba chiar pentru ca neîncrederea să nu apară în astfel de situații, societatea a lansat teoria anormalității, a excepționalului unui astfel de eveniment, cultivând senzația că ele sunt evenimente izolate, cu o probabilitate aproape egală cu zero de a se repeta sau, în orice caz, de a ni se întâmpla nouă. Este motivul pentru suntem năuciți când ni se întâmplă un astfel de eveniment care era previzibil ca probabilitate raportat la comportamentul nostru.
Definirea în mod identic a situației face parte din schimbul de experiență pe care membrii grupurilor îl fac constant, în mod explicit sau implicit, în ceea ce privește diferitele componente ale lumii. Ea poate fi sesizată în bucuria cu care stăm de vorbă cu o persoană care împărtășește aceleași convingeri cu noi (bucuria comuniunii spirituale), ea fiind cu atât mai mare cu cât ne credeam mai izolați sau cu cât vrem să fim mai deosebiți de ceilalți.
Pentru definirea unor situații de duc adevărate bătălii, ea fiind o problemă de putere. Definirea situației poate fi astfel înțeleasă în contextul modului în care M. Foucault analizează discursul.
Justiția este una din autoritățile însărcinate cu o definire oficială a situației, raportat la lege (este o renunțare simbolică la relativismul interpretării situațiilor).
Religia are și ea ca miză definirea realității: a realității ultime.
În câteva note dintr-un curs de Psihologie socială de la Universitatea Notre Dame, autor Jessica L. Collett, am găsit următoarele informații preluate de la alți autori (Jessica L. Collett, apud Michener, H. Andrew, John D. DeLamater, and Daniel J. Myers. 2004. Social Psychology. 5th ed. Belmont, CA: Wadsworth/Thompson Learning.):
Definiția situației are trei aspecte:
1. Cadrul – contextual situației, tipul ocaziei sociale în cazul căreia indivizii se recunosc ca fiind în ea. Cadrul constă într-un set larg de reguli înțelese sau convenții care au legătură cu o situație social trecătoare dar repetitivă care indică ce rol ar trebui jucat sau ce comportament este potrivit.
2. Rolurile – identitățile adecvate situației. Noi știm nu numai ce se întâmplă, ci și cine face să se întâmple pentru că avem știința rolurilor pe care le conține situația în care ne găsim noi înșine și pentru că știm care este rolul nostru și care sunt rolurile altora.
3. Toleranța – cât spațiu de joc ai pentru a juca rolul. Cadrul limitează identitatea pe care orice persoană o poate clama, aceste identității fiind numite identități situate.
Exemplul pe care-l dă autoarea citată pentru a ilustra conceptele:
Un profesor intră într-o clasă pentru a preda studenților. Cadrul îl constituie sala de clasă: majoritatea persoanelor au mai fost într-o sală de clasă și știu la ce să se aștepte. În ea există probabil scaune și birouri, poate un podium în fața clasei, și o tablă. Rolurile sunt cele de student și profesor. Profesorul portretizează rolul de profesor stând în fața clasei, captând atenția clasei și predând. Studenții împlinesc rolul lor luând notițe și punând întrebări. În timp ce profesorul poate fi un tată sau un entuziast pescar ori un amator de golf, rolul său îl constrânge la acela de profesor; încercarea de a practica golful în clasă, spre exemplu, îl va situa în afara comportamentului potrivit pentru rolul său de profesor. Nu există o mare toleranță în ceea ce privește libertatea comportamentului său. În mod similar, studenții care practică atletismul nu vor trata această sala de clasă ca una de sport, sărind și alergând împrejur, ci mai degrabă vor ședea liniștiți și se vor comporta ca niște studenți.
