Despre „a treia cale politică”

Dacă reușești să te menții nesmintit de tulbureala politică în aceste vremuri înseamnă că poți cocheta cu obiectivitatea istorică (cu condiția ca așa ceva să existe).

Însă cum poți trăi normal în contextul anormalității politice? Cum poți avea pretenția la normalitate fără ca alții să te considere partizan/opozant?  Cum reușim să învățăm că putem avea opinii diferite fără ca asta să ne facă suficient de diferiți pentru a ne situa în două tabere adverse, construite în mod artificial pentru a servi interesele altora?

Nu există ei și noi. Altfel spus și ei sunt ai noștri; sau abia împreună cu ei formăm acel noi care se numește poporul român.

Cred că dialogul în acest moment ar putea însemna a treia soluție (nu mă întrebați care este, că n-am o idee clară). Altfel spus, avem nevoie în acest moment de a treia cale politică.

Normalitatea. Aceasta este singura mea așteptare de la lumea (era să spun fauna) politică în această perioadă. Însă normalitatea politicului este posibilă doar în contextul normalității sociale. Sminteala care ne-a cuprins pe toți arată că politica a pus de fapt în scenă câteva din posibilitățile noastre; altfel spus, ne-a declanșat trăiri latente. Semn că rana socială pe care-o reprezintă politica noastră astăzi este în fapt manifestarea unei ascunse suferințe sociale de care trebuie să ne vindecăm.

Nu știu dacă dorul de normalitate are vreun nume specific. (Aș fi riscat ceva de genul liniște socială, însă vremurile FSN-ului și ale lui Iliescu au compromis definitiv  această formulă, ea ascunzând, alături de altele de genul „Nu ne vindem țara!” o formă de control social departe de orice model democratic. Observ că iarăși am alunecat în patimile politicii!) Cert este că-l trăiesc, încercând să-i identific spectrul posibilului. M-am săturat atât de actorii acestei pseudo-revoluții de catifea (anemicul sens de revoluție vine de la faptul că „noua majoritate” tinde să schimbe câteva din regulile instituționale) cât și de cei pe care vor să-i schimbe.

Nu mă număr printre cei 7,5 milioane. În termenii lor (ai celor care încearcă să se legitimeze pe un vot negativ) fac parte din minoritate. Și asta nu deoarece mi-ar fi drag Băsescu; așa cum am mai spus-o, am participat la mai toate mitingurile sociale (nu politice) împotriva acelei Guvernări (în sens generic). Mărturisesc că am fost chiar printre cei care doream să forțăm porțile Parlamentului în ziua moțiunii de cenzură privitoare la scăderea salariilor. (Un amănunt semnificativ: nu m-am temut să protestez și să merg a doua zi la negocieri cu reprezentanți ai Guvernului. Astăzi observ la colegii mei o teamă de proteste deoarece „ăștia sunt mai ranchiunoși, mai răzbunători”.) Altfel spus, mă număr printre cei …(?) de români care au avut o altă opțiune, una pe baza căreia nimeni nu se poate legitima acum.

Însă „cei 7,5 milioane” nu sunt undeva departe și opuși restului, așa cum încearcă unii să sugereze. Nu sunt dușmanii mei și eu nu le sunt inamic. Din rândul lor fac parte prieteni, rude, poate chiar părinți, colegi, cunoștințe. Le respect opțiunea politică așa cum ei trebuie s-o respecte pe-a mea. Și împreună trebuie să considerăm opțiunile politice ca fiind secundare în raport cu traiul nostru cotidian. Dincolo de opoziția deșănțată în care vor să ne împingă una sau alta dintre tabere, participăm împreună la diferite forme de noi: familie, colectiv de lucru, grup de sprijin, gașcă de prieteni etc. Or, aceste forme de comuniune sunt prioritare față de separarea în două grupuri abstracte și antagonice în care ne înghesuie fiecare din părți.

Propun o soluție care să împace orgoliile legate de opțiunea politică de moment a fiecăruia: să găsim o altă variantă. Cel puțin să facem exercițiul mintal de a încerca identificarea altei posibilități politice.

Din punctul meu de vedere cele două tabere politice împart vini similare, durata vinovăției uneia fiind echivalentă cu intensitatea culpei celeilalte.

Cu toate că simpatizez în mod evident cu câțiva intelectuali de dreapta, cu care mă simt chiar solidar în ceea ce privește unele din principii, nu pot să fiu de partea dreptei deoarece, așa cum am mai spus-o, nu-i pot ierta atacul asupra statului social.

În egală măsură, nu pot simpatiza nici cu cei care asumă la ora actuală o „pseudo-revoluție de catifea”, datorită inconsistenței actorilor ei (aștept chiar și de la politicieni un minim grad de constanță în declarații) și absenței oricărei strategii sociale (singura strategie fiind generată de sinteza agendelor personale ale actanților). Deși „ecranele lor” sunt pline de spumoase declarații sociale, nu pot să neg realitate cruntă pe care o trăiesc la nivel personal: ei m-au adus în vecinătate situației de-a nu mai putea ajuta, pe fonduri structurale (deci „făcând absorbție” și implementând tocmai măsuri sociale) mai mult de 1000 de oameni și, mai trist decât atât, riscând să fiu nevoit a concedia peste 20 de oameni. Or, abia aici realitatea își capătă sensul ei tragic din punct de vedere social: pe cine să alegi pentru a da afară?  Fiecare dintre ei are un chip și este o poveste. Cum marea majoritate sunt tineri, fiecare din ei reprezintă, în mod simultan, o speranță personală și una socială. Cui și cu ce inimă poți decide să-i frângi aripile, să-i sfărâmi proiectele inerente oricărui început? Un asemenea gest, făcut inevitabil de actualul context, devine o sursă de generare și perpetuare a răului, oricâte explicații ai da și oricât ai apela la posibilitatea lor de înțelegere. Mai buni sau mai puțini buni în ceea ce fac, mai eficienți sau mai puțin eficienți, aveau șansa să învețe totuși ce înseamnă eficiența, rostul muncii, legătura dintre muncă și reușită. Mai mult decât atât, fiecare dintre ei avea o șansă. Or, cum să cred într-un Guvern care le ia această șansă? Cum să-l văd, așa cum încearcă să se fardeze, ca fiind un guvern socialist, când la nivel individual îi simt în mod crunt tocmai ineficiența socială? Mai trist chiar, indiferența socială.

M-am enervat cumplit pe guvernele anterioare pe motiv că nu au reușit să creeze mecanismele de sprijin pentru cei care dorim și știm să absorbim fondurile structurale. Am bănuit că relativa lor indiferență a fost generată tocmai din fricțiunea ideologică generată de faptul că negau statul social dar erau nevoiți să sprijine absorbția banilor din Fondul Social European. Am văzut cum au încercat să deturneze parte din acești bani destinați măsurilor sociale către zona lor de interes în afaceri (să ne amintim încercarea fostului-actual Ministru al Afacerilor Europene de a muta o parte din banii alocați măsurilor sociale către reabilitarea termică a blocurilor; evident, cei de la Comisie i-au retezat-o scurt, mirați de faptul că acesta nu a înțeles filosofia profund socială a acestui program). Cu toate piedicile puse (nu puține) am reușit totuși să finalizăm câteva proiecte; adică să ajutăm peste 1000 de salariați sau șomeri, să formăm la un nivel de maximă seriozitate profesională, în calitate de angajați, cca. 20 de tineri, să plătim impozite susținând consistent bugetul statului, să absorbim fonduri europene (una din obsesiile politicienilor, însă doar la nivel declarativ). Am sperat că odată cu venirea unui premier social-democrat toate eforturile se vor concentra către sprijinirea acestor proiecte care implementează măsuri sociale pe banii altora. Amarnică îmi este dezamăgirea acum. Pentru mine este evident faptul că nici ei nu constituie o alternativă, având astfel un motiv în plus (și poate cel mai puternic, dintr-o perspectivă subiectivă) de a mă gândi la a treia cale.

În mod evident a treia cale n-o reprezintă D. Diaconescu sau altă formulă pseudo-populară.

Nu cred în modelul tradițional de lider social-democrat, cel care asumă sărăcia și se sacrifică pentru interesul celor pe care-i reprezintă. Din punctul meu de vedere acest model și-a dovedit ineficiența, deoarece acești lideri au avut tendința de a-i menține pe toți în sărăcie. Cred mai degrabă în capacitățile manageriale chiar și la nivelul liderilor de acest gen (sindicalismul poate fi unul din exemple). Cred în obiective sociale (la nivelul organizațiilor sau la nivel național) puse în practică de un management eficient. Credința mea ar putea fi definită ca o formă de pragmatism social. Dincolo de liderii sociali charismatici, care stârnesc adeziunea maselor, este nevoie de spiritul pragmatic care să aplice în modul cel mai eficient cu putință măsurile sociale. Motiv pentru care nu am o problemă cu averile liderilor social-democrației noastre (am una cu modul de dobândire a lor, dar și aici cred că ei sunt la același nivel cu cei de dreapta); mă interesează însă într-un mod deosebit eficiența cu care pun în practică măsurile sociale și gradul în care reușesc să respecte principiile etice în cadrul acestui demers (principii care dau seama de un sens al echității la nivelul unei națiuni). Or, tocmai asist la un eșec la acest nivel. Primii nu au dorit măsuri sociale iar actualii guvernanți nu reușesc să le implementeze. Din această perspectivă ambele tabere sunt egale: nu sunt interesate de dimensiunea socială a statului.

În mod cert pentru această bătălie politică absurdă propun remiza: principalii ei actori, Băsescu, Antonescu și Ponta, trebuie să se retragă deoarece au fost compromiși iremediabil, lăsând astfel locul posibilității ivirii normalității politice.

Încercând să bâjbâi după o soluție mi-aș pune speranța că un amestec dintre „grupul de la Cluj” și intelectualii de stânga (un exemplu: Critic Atac) ar putea genera un adevărat sens al social-democrației. Lor li s-ar putea adăuga liberalii, eliberați de cei care-i conduc acum (din punctul meu de vedere aceștia din urmă nu au nici-o legătură cu liberalismul), generând împreună ceea ce ar putea fi o formă de normalitate a politicii. Este o formulă pe care îndrăznesc s-o arunc în discuție.

PS: În momentul în care am scris despre „o nouă ideologie” aveam în minte exact posibilitatea (ideologică, e drept) unei a treia căi. Între timp am observat mai multe încercări în acest sens, care tind să confirme această teorie.

Nu sunt animat de dorința constituirii unui nou partid politic (cu atât mai puțin a unuia numit A treia cale), ci de speranța identificării alternativei politice la polarizarea distructivă de care suferă politica românească în acest moment. Cred că sunt în egală măsură posibile reformele unora din partidele politice și constituirea unei noi grupări pentru a ajunge la acest rezultat.