Preocuparea mea pentru înțelegerea umanului are ca efect secundar o atenție sporită la măsura în care eu devin un altul de-a lungul timpului. În consecință, din când în când aniversările îmi devin un prilej de meditație asupra traseului existențial și a semnificației faptului de-a fi, pe tema diferențelor de percepție a realității și înțelegere a lumii, ce-mi survin de-a lungul timpului.[1]

Există o diferență în timp între cel care am fost și cel care sunt?

Într-un anumit sens aș spune ca da, este una esențială. Atât de mare încât mă bântuie uneori tentația de a nu mă asuma așa cum am fost. Doar că o parte a motivațiilor care-mi determină astfel de gânduri ar putea ține de tentația neasumării propriilor erori fundamentale. Și sunt vreo câteva. Unele dintre erori țin de reinterpretările propriei existențe ce vin odată cu vârsta. Timpul îmi aduce câteva repoziționări ce au ca efect și o reîncadrare a comportamentelor anterioare. Par să fie suficiente motive pentru neasumarea identității; cel puțin nu în mod integral.

Presiunea identitară generată de societate prin mulțimea aspectelor care argumentează în favoarea lui același (nume, CNP, datorii, responsabilități) este, invariabil, către asumarea continuității sinelui. Rolul destinului este și el de partea identității: dacă restul lucrurilor ar fi identice (contextele sociale ar fi aceleași) nu știu dacă s-ar schimba multe.

Câteva schimbări (de perspectivă)

Nu mă mai grăbesc a-i judecați pe ceilalți. Cauza ar putea s-o constituie un  spor de înțelegere a lor sau conștientizarea limitelor posibilităților de a-i schimba. Adițional, conștientizez poate un pic mai mult că deseori perspectiva din care-i judecam nu era cea a unor standarde sociale, ci fusese generată de dorințele mele de a-i ordona conform propriilor mele interese (o perspectivă ce implică reducerea libertății lor).

Până și gusturile estetice îmi sunt diferite. Dincolo de mutarea accentului dinspre detalii către formă, determinată de o diminuare a capacităților senzoriale, trăiesc si o restructurare a sensibilității în fața propunerilor culturale specifice timpului. Au prioritate abordările cu caracter rezumativ (tip Ce-am făcut cu viața mea), constatator (modelul Săracă barba căruntă), cele care readuc ceva din atmosfera timpurilor tinereții mele (retro).

În multe cazuri locurile comune par să descrie acceptabil modificările. Spre exemplu, diferența dintre dorințe (relativ constante) și putințe. După câteva constatări ale distanței dintre cele două intervin reduceri ale așteptărilor mai aproape de posibil.

Înaintarea în vârstă aduce înțelepciune?

Cred că este mai curând excepția decât regula. Am văzut suficient de mulți bătrâni … neașezați pentru a înțelege că vârsta nu aduce cu sine garanția înțelepciunii. Găsesc câteva argumente în favoarea acestei calități, cărora le opun însă contexte relevante de interpretare, pentru a nu cădea în păcatul orgoliului (a nu vorbi despre înțelepciune, dovedind exact prin acest demers lipsa ei).

Atunci când pasiunile afective nu-ți mai dau ghes la fel de frecvent, discreta detașare de „dependența hormonală” pare să lase loc mai mult pentru a înțelege. Dacă adăugăm efectul experienței, gândită ca expunere mai amplă (comparativ cu tinerețea) la diversitatea condițiilor existențiale, atunci putem constata o creștere a probabilității înțelepciunii. Cu mențiunea că acest model de-a înțelege rostul social al vârstei este furnizat de tradiție, fiind valabil în mediile caracterizate de un nivel ridicat de stabilitate. Viteza schimbărilor contemporane tinde să mute adulții și vârstnici mai curând în zona inadaptărilor. În această logică socială înțelepciunea este legată de cunoașterea unei lumi vechi, tinzând să devină irelevantă pentru prezent.

Preocuparea pentru propriul corp, în formă specifică vârstei

Propriul corp își pierdea calitățile „transcendente” (vizibile în existența „dincolo de el”, manifestata ca indiferență față de el, ca depășire a lui fără a-l observa), mutând-se în spațiul imanent, al vizibilului în mod cotidian. Survine treptat dialogul cotidian cu propriile organe, acestea manifestându-și tot mai des pretenția la atenție, prin intermediul abaterii lor de la niscaiva standarde de normalitate.

Cresc constatările retrospective

Preocuparea pentru sensul vieții, asumarea lui a gândi după diferite standarde preluate de-a lungul vieții, nu mi-a lăsat suficient timp pentru a trăi. Fiind bântuit de una dintre definițiile reușitei specifică modernității, cea de natură intelectuală, am ratat unele din formele de-a fi ce tind acum să-mi pară esențiale. Lipsa „echilibrului existențial”, înțeles ca raportul dintre a gândi și a fi, a generat diminuarea datelor brute furnizate de experiență, favorizând ideile de-a gata, preluate din cărți. Diversitatea preocupărilor mele, alături de limitele proprii, au făcut să nu performez în zona livrescă. Ajung să constat că sunt situat într-un spațiu intermediar, caracterizat mai curând de formula nici-nici, decât de și-si. Împrăștierea în mai multe domenii de preocupare, generată din incapacitatea de rezista unor atracții de moment și, probabil, de teama de a asuma evaluarea reușitei într-un singur domeniu, au contribuit la situarea mea în această zonă a indeterminării.

 Ce este de aniversat?

Momentul în care m-am ivit pe lume, la decizia altora, prin împlinirea hazardului, a intenției genetice sau a tendinței imprimată de lume. Cert este că cineva m-a vrut: oamenii care au transformat această dorința în punct de orientarea a întregii lor existențe ulterioare. Într-un fel, fiecare aniversare a mea este o formă de celebrare a deciziei părinților mei, reîntărită constant prin comportamentul lor cotidian. Orgoliul rostirii lui „eu” astăzi ar trebui să alunece rapid către adevăratele lui temeiuri, indicând adevărații sărbătoriți.

Într-o ordine firească ar urma societatea, adică întreaga comunitate a celor care, prezenți sau trecuți, au contribuit cumva la posibilitatea existenței mele și la modul  meu de-a fi (de la alții am doar pe cele bine, ratarea adecvării fiind din culpa mea). Raportat la cei din trecut, din perspectivă genetică numărul lor este foarte mare: doar în ultimele 10 generații de strămoși ar putea fi vorba de vreo 1024 de strămoși.  Adăugarea dimensiunii culturale crește foarte mult numărul celor cărora le rămân dator pentru ceea ce sunt. Aniversarea este astfel un eveniment social, nu unul strict individual.

O formă de curaj spontan (ce s-a ivit în unele momente în viață mea) mă îndeamnă să asum riscul unei solicitări radicale: ” Măcar de ziua mea citiți-mă, dacă aveți pretenția că sunteți atenți la mine!”. Umbra de înțelepciune (sau iluzia ei) îmi sugerează că în distanța dintre modul în care mă văd eu și felul în care sunt zărit de ceilalți rezidă o dimensiune a existenței mele. Dispunerea existenței-pentru-alții de-a lungul unui spectru de posibilități ce pornește de la întâlnirile fericite, trece prin indiferență și sfârșește cu întâlnirile nefericite, face parte din spațiul specific a ceea ce sunt.

Ce este o aniversare

Un moment de imbold existențial, bazat pe recursul la extraordinar. Conștientizând amploarea riscului renunțării, construim momente în care asimetria cotidiană dintre efort și beneficii, dintre suferință si bucurie, este inversată, potențând plăcerile prin diferiți mediatori: prezența altora (celor dragi sau măcar apropiați), muzică, stimulente psihice etc. Le numim sărbători, încercând cel mai adesea să le atribuim rosturi mistice sau mitice. Ne comportăm ca și cum ne-am rușina să credem că este vorba despre o modalitate a grijii noastre față de noi. Aniversările fac și ele parte din categoria sărbătorilor menite să ne ofere niscaiva motive pentru a continua. Reușim să le observăm un pic această poziționare de partea generării speranței atunci când încântăm în grup „mantra”: „Altădată o s-o facem și mai lată!”. Prin intermediul ei încercăm să ne convingem că va mai fi un alta dată, ca merită să mai fie deoarece există un „și mai lată” (înțeles prin raportarea la amploarea evadării din cotidian).

Un sceptic mi-ar putea reproșa că tocmai aceste chipuri ale ieșirii din cotidianitate, nevoia de-a evada din ea, sugerează inutilitatea altei aniversări. În acest caz ar rămâne cel puțin responsabilitatea pe care o  avem față de eforturile depuse de alții pentru existența noastră.

Sărbătorirea aniversării este o formă de legitimare existențială, o aliniere la „așa se face”, alături de performanța în interiorul standardelor sociale de manifestare (cum este petrecerea) amplificând acceptarea și încrederea socială.

Cum sărbătorim?

Musai cu vin (în sensul mai larg, de alcool). Accesul la ieșirea din cotidian este adesea mediat de vin, el participând la doza de extraordinar specifică acestei zile. Simplificând, vinul mediază două tipuri de abateri: creșterea „cantității de realitate”, ce poate fi accesată prin stimularea dezvăluirilor (în vino veritas) și sporirea prezenței „tovarășului pe care-l locuim” (instinctele necenzurate, „animalul domesticit – prin cultură” – pentru a putea deveni oameni, necunoscutul din noi…).

______________________________

[1] Într-o exprimare pretențioasă aș spune că-mi rezerv de fiecare dată câteva momente pentru a fi doar eu cu mine, înainte de a fi împreună cu ceilalți. Adevărul este însă că vârsta vine deseori cu insomnii, acestea neținând cont dacă este un moment cotidian sau unul de sărbătoare. În consecință, astăzi a fi câteva moment doar cu mine a fost determinat mai curând de faptul că ceilalți încă nu erau treziți.