Caută
Avatarurile unei existențe
Astăzi împlinesc 42 de ani

Astăzi împlinesc 42 de ani

Astăzi s-ar părea că împlinesc 42 de ani. Cel puțin asta mă face să înțeleg cartea de identitate.

Un motiv pentru a încerca să văd ce simt față de această vârstă. Adică să scriu câteva banalități pe această temă, încercând să-mi explic care ar fi semnificația acestor ani. (Toate platitudinile îmi sunt astăzi scuzate; poate și câteva din cele trecute.)

Aș putea spune că este vorba doar de cronologia civică (adică cea obiectivată de actele de stare civilă), deoarece biologic, afectiv sau rațional înregistrez mari oscilații în jurul acestei vârste.

Biologic uneori mă simt mai tânăr, mai ales când îmi trec gânduri năstrușnice prin cap, alteori mai bătrân, în special când constat că unele părți ale corpului încep să capete personalitate, refuzând să se supună voinței mele (mă gândesc la gradele de mobilitate, nu la alte lucruri). Într-un anume sens mă simt la fel ca la tinerețe: suma organelor care nu mă ascultă pare să fi rămas constantă.

Afectiv am o adevărată problemă: nu reușesc să zăresc diferențe marcante între cel care eram, la diferite vârste, și cel care cred că sunt. Generic vorbind, dacă n-ar fi renghiurile pe care mi le face corpul din când în când, aș putea spune că simțământului propriului eu este identic. Cert este că nici vorbă de modificările radicale la care s-ar putea aștepta tinerii; dacă n-ar fi diferitele simboluri sociale și semnele corporale care își arată chipul te miri când, m-aș menține într-un mod relativ identic cu al lor de raportare afectivă față de lume. Poate cu mai puține pofte (cele care persistă sunt însă mai intense).

Din punct de vedere rațional lucrurile sunt mai complicate. Ar trebui să spun că am ajuns la maturitate (intelectuală – exprimându-mă pretențios). Păstrez însă suficiente curiozități pentru a evita, cel puțin pentru moment, anchiloza. Ceea ce înseamnă că n-am ajuns la propriul sistem de valori (iarăși pretențios); adică nu m-am maturizat suficient. Mai puține aspirații de afirmare intelectuală, derivate dintr-o orientare către propriu și-o conștientizare a limitelor. Ar putea fi un semn de înțelepciune; cert este însă că nici de asta n-am suficientă, dovadă că încă mai scriu. Intelectual cred că mi-am întrerupt formarea (și ea, destul de târzie); rețin în acest sens reducerea numărului de cărți citite în ultima perioadă (cel puțin a celor de filozofie, singurele care-mi par încă a ține de destinul meu neîmplinit). Mă suspectez de o alunecare în grafomanie, fără ca talentul să orienteze cantitatea către o altă semnificație. Am o bănuială patologică și raportat la sentimentul de-a avea ceva de spus care mă îndeamnă să scriu. Unul din simptome: scris mult, însă conținut ideatic sărac. Lipsa de stil este evidentă.

Mă declar, încă, la vârsta căutării de sine. Adică deschis către încercarea propriilor limite, forțând întâlnirea cu Destinul. Nu am pretenția că acest traseu se va încheia cu rendezvous-ul așteptat.

Tradiția cere să-mi număr realizările. Din păcate sunt într-unul din momentele (destul de dese) în care am adevărate probleme cu definirea acestora. Adică, n-am cu ce mă împăuna, deoarece ratez la mustață un simț al lucrului bine făcut. Suplimentar, mă împovărează suficient greșelile proprii pentru a mă evalua precaut.

În urmă cu cca. 10 ani împreună cu un prieten obișnuiam să glumim, în momentul în care vedeam persoane de vârsta noastră ajunse la diferite forme de reușită, prin constatarea ironică: „Ce ne-am realizat!”. Semn că o bună parte din sentimentul realizării sociale derivă din raportarea la leaturi. Deci vârsta contează.

Ideea aniversării încearcă să doneze un sens existenței personale, marcându-i câteva din momente. Adică generând repere pentru o istorie a individului, parte a marii istorii universale. Ca să pot vorbi însă de-o istorie personală am nevoie de evenimente. Mai exact de genul de evenimente a căror cauzalitate să țină de voința sau efortul meu. Ceea ce-mi cam lipsesc. Motiv pentru care nu pot vorbi de un sens al istorie individuale (care coincide cu existența personală), de o raportare la progres (ori la regres). De altfel, încep să nu mai cred în valoarea acestor orientări care tind să forțeze o perspectivă socială asupra propriei existențe; adică, forme de raportare la sine care aduc cu ele înstrăinarea.

Cum în fiecare an ziua coincide cu o mare sărbătoare ortodoxă, m-am bucurat an de an de-o atmosferă festivă la nivelul întregii comunități. Este drept că mulți mă întreabă dacă mă cheamă Marian (unii s-or fi întrebat și de Maria). Este vorba de o pură coincidență.

Facebook-ul m-a făcut să văd că am mai mulți amici decât știam. Dumnezeu să binecuvânteze tehnologia! Prin intermediul ei nu trebuie să fac efortul de a mă raporta față către față, fiindu-mi suficiente avatarurile rețelelor de socializare. Legătura dintre persoane s-a transformat în legătură dintre avataruri. Bănuiesc că avatarul meu împlinește de fapt 42 de ani, eu încercând să mă reconstitui cumva în umbra lui. Noroc că multe din persoanele care au binevoit să-mi transmită urări au chipuri publice, depășind statutul de alter ego internautic.

Este vârsta unul din atributele esențiale ale identității personale? Cred că doar în sens civic. În rest este vorba de alegere și putință. Reușim fie să ne mulăm pe modele ce donează identitate socială pe baza vârstei fie să propunem criterii proprii de evaluare, valabile inclusiv din punct de vedere social. Însă chiar și în situația îndrăznelii de-a asuma moduri de-a fi ce se smulg șabloanelor generate de etate, tot cădem în diferite modele de vârstă în ochii majorității semenilor. Resimți în modul cel mai intens acest lucru în distanța cu care ești privit de tineri. Un apelativ de genul „Nenea!” este suficient să-ți frângă iluziile. Motiv pentru care trebuie să-mi mărturisesc vârsta. Și să încerc a mă solidariza cu ea.

Mă bântuie gândul că ar trebui să încercăm o răsturnare a raporturilor, cel aniversat trebuind să ofere cadouri tuturor celor apropiați. Ar avea semnificația unui gest de recunoștință față de comunitate că a reușit să ajungă la această vârstă. În felul acesta aniversarea cuiva ar avea șanse să producă mai multă bucurie (chiar decât comemorarea lui).

Ar trebui să mă lămuresc față de criza de la 40 de ani. Ori am trecut prin ea fără să-mi dau seama, ori încă nu mi-a venit. Cum n-am prea avut timp să mă plictisesc și să iau aminte la trecerea timpului înclin spre ideea că încă mă mai așteaptă.

Sunt și lucruri despre care nu se face să scriu, chiar dacă ele contribuie la generarea sentimentului de-a avea 42 de ani. Cel puțin cele care-i implică pe cei apropiați. Unii din ei se străduiesc să mă convingă că am această vârstă și puțin peste. Poate pentru că i-aș face pe ei să pară mai tineri sau în felul acesta mă cumințesc. Alții par indiferenți față de vârsta pe care-o am, altele fiind trăsăturile care-i deranjează. Încercând o sinteză, aș spune că resimt presiunea socială care mă înghesuie în ceea ce ar trebui să fie un bărbat la 42 de ani. Cum trebuie să recunosc un grad de indiferență față de câteva din presiunile sociale (nu este vorba atât de curaj, cât mai ales de inadecvare) nu mă las afectat prea tare.

Mă simt mai aproape de moarte. Ceea ce nu înseamnă că m-am împăcat total cu venirea ei. Îmi recunosc însă gesturile care-o cheamă, fără a face efortul de a le masca sensul.

Nu am mari regrete după tinerețe. Nici n-ar fi corect din partea mea după ce am petrecut atâția ani în așteptarea a „ceea ce-o să fiu”. Sunt ajuns la momentul atât de așteptat (sau în vecinătatea lui) și nu pot să nu remarc că m-am lăsat prins atâția ani într-o mare tâmpenie socială: trăirea în orizontul propriilor proiecte. Adică o viață de așteptare, asemenea clipelor petrecute într-o gară în așteptarea trenului care mă va duce undeva. Constat că din viitor nu vine nimic. Așteptarea acestor proiecte lasă în urma ei doar traseul reprezentat de propria viață scursă între timp. Motiv pentru care mă lupt cu această formă de amânare a existenței în favoarea proiectelor. Să nu credeți însă că am reușit total în acest domeniu; o parte a existenței continuă să fie amânată în speranța marilor întâlniri. Doar că acum îi văd mai bine caracterul de drum grăbit către moarte.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

2 comentarii
  • La multi, multi ani ! Poate ca in acest moment ar avea ceva de spus indicele bovaric; nu ma aventurez sa ma pronunt in locul lui. Cu cuvintele mele spun doar ca avand in vedere ca ceea ce se aniverseaza este existenta poate ca recunostinata exprimata prin cadouri ar trebui sa se manifeste fata de mama. Primul cadou ii apartine ei. Poate ca 42 de ani impliniti sunt destul de departe de momentul originar dar nu ar trebui sa insemne mai putin.

  • La multi , multi,multi ani !!!!!!!
    Ciudata e viata si neinteleasca,in tinerete ne dorim sa avem o cariera sa ne maturizam si cand ajungem sa le avem ne dam seama ca nu e prea bine ce ne-am dorit ,ca tare bine e sa fi tanar si matur…..dar aceste doua lucru sunt incompatibile…..! Interesant mai e faptul ca sufletul se simte parca ieri aveam 20 de ani ,desi au trecut ani totusi sufletul nu are timp, de fapt nu este supus degradari timpului.
    Poezia „Trei fete” a lui Lucian Blaga, imi place in mod deosebit: „Copilul rade: „Intelepciunea si iubirea mea e jocul”./ Tanarul canta: „Jocul si intelepciunea mea e iubirea”./ Batranul tace: „Iubirea si jocul meu e intelepciunea”. Dincolo de minunatul joc de cuvinte, acesta prezinta conditia umana, privita prin trei perspective: cea a copilului, a tanarului si a batranului. Autorul sintetizand viata omului ca pe o combinatie a trei factori, de egala importanta: jocul, iubirea si intelepciunea.

Viorel Rotilă

În căutarea identității