În contextul complexului afectivității, o teorie a subconștientului își găsește lesne justificarea și explicitarea: putem avea reacții față de un stimul apt emoțional (SAE)[1], conștiente sau nu, conștientizate sau inconștiente. Aceste reacții pot include decizii care, uneori, ajung să fie conștientizate post factum. Cum la nivelul conștiinței regula o reprezintă încadrarea fiecărui gest personal în complexa arhitectură a eului, coerența cu perspectiva teoretică asupra propriei persoane fiind necesară, aceste decizii ajung să fie asumate ca proprii și argumentate pe cale rațională. De altfel, putem vorbi de un întreg sistem al argumentării propriilor gesturi și de recontextualizarea lor ca decizii raționale, de un adevărat halo justificativ. El face parte dintr-o formă a împăcării cu sine, a asumării în mod rațional a propriei naturi, experiența având și această dimensiune a dialogului și armonizării cu natura proprie. În fapt, opoziția între natură și cultură, ce ia, la nivel personal, forma opoziției între natură și rațiune, este la rându-i rezultatul unei teoretizări, adică a unei separări oarecum brutale a unor forme de coexistență mult mai complexe. Spre exemplu (un exemplu al rupturii introduse de teorie), e posibil să nu mai existe ceva pur emoțional în universul uman, toate registrele emoționale putând fi cel puțin contaminate dacă nu influențate în mod decisiv de intruziunile raționale, tot astfel cum nu există rațional pur, fiecare judecată suferind cel puțin influențe dinspre registrul afectiv.[2] Însă la nivel discursiv suntem nevoiți să menținem această separare datorită puternicului ei rol explicativ. Revenind, subconștientul dă seama de tot acest complex de reacții induse de stimuli apți emoțional, conștientizarea unora dintre ele căpătând aspectul unor decizii raționale (de fapt asumate în mod rațional).
[1] Formulă propusă de Antonio Damasio (În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele, București, 2010, p. 54), ea dând seama de acei stimuli ce sunt capabili să genereze o reacție a organismului (pe baza medierii chimice sau neuronale), conștientă sau nu, conștientizată sau ne-conștientizată. Acești stimuli necesită o analiză mai atentă, nefiind vorba de fiecare dată numai de categorii predefinite de stimuli, ci și de raportarea emoțională la ei (de fapt de orientarea afectivă) ca parte a intenționalității (pentru a înțelege acest lucru să ne gândim că o bună parte din ei derivă din orientări culturale). Însă, ei suportă și un anume grad de obiectivare, vizibil și în mod cultural. Astfel, întreaga discuție despre romantism și obiectele sale nu numai că induce modalități de raportare, ci reflectă și moduri genetice de orientarea față de anumite categorii de stimuli (diferențele dintre bărbați și femei din perspectiva romantismului, dincolo de aspectul lor de factori culturali, reflectă și diferențe native de raportare).
[2] Teoria intenționalității modulată inclusiv afectiv explică o serie întreagă de influențe.
