După o scurtă perioadă în care părea că elitismul câștigă teren omenirea pare să-și urmeze ciclicitatea tradițională, întorcându-se iar la opiniile mulțimii ca valoare. În fond, nu este acesta sensul democrației? Indiferent de camuflările sale doctrinare sau culturale, socialismul este aici-acum. O dovedește alegerea unui papă popular ca strategie a Bisericii Catolice de recucerire a mulțimii, o indică succesul de care se bucură critica averilor sau a salariilor mari, o arată căderea pe care o înregistrează munca în ierarhia valorilor, o vădește importanța crescândă a indivizilor populari în dauna elitelor. Când efortul politicianului se reduce la a spune mulțimii ce-și dorește aceasta să audă, în dauna orientării ei către noi moduri de-a fi, știm că democrația s-a apropiat iarăși de una din limitele sale, demagogia populară (părăsind pentru moment demagogia elitistă).
Criza economică actuală este o fisură în strategia de marketing a consumismului capitalist. Când modul de organizare a societății (producției) nu mai poate asigura mulțimii accesul la mulțimea obiectelor către care este orientată de marea aspirație a consumului, crește aderența poporului la idealurile egalitare, reîmpărțirea averilor fiind o cale de satisfacere a dorințelor primare. În felul acesta capitalismul și socialismul rămân veșnic prinse într-o coregrafie comună. Capitalismul produce idealurile socialiste tocmai prin intermediul investiției în consum ca sens al existenței și datorită imposibilității structurale de-a satisface aspirațiile mulțimii de consum. Într-un anume sens Marx a avut dreptate: istoria este traversată de la un capăt la altul de aceste două tensiuni. Doar că ele nu sunt clase, ci aspirații, dispute între două forțe contrare: dorința de diferențiere socială este într-o continuă dispută cu aspirațiile egalitare. Această pereche de tensiuni este intrinsecă existenței sociale, constituind două din sensurile fundamentale pe care societatea le pune la îndemâna individului. Fiind inerente societății, nici una nu poate câștiga definitiv: elitismul va suferi continuu atacurile egalitarismului, fiind în mod ciclic repus în zona valorilor indezirabile, în timp ce de fiecare dată egalitariștii, odată instaurați la putere, vor sfârși prin a cădea pradă dorințelor de diferențiere. Mentalitatea politică este în bună măsură inserată în spectrul acestor dispute.
Averea miniștrilor lui Fr. Hollande scoate la iveală una din limitele socialismului: incapacitatea reprezentanților de a se împotrivi tentației diferențierii prin avere. Noi o cunoșteam deja prin intermediul nomenclaturii comuniste. Orice discurs egalitar ascunde în spatele său dorințele de diferențiere (putere, privilegii, avere) ale celor care-l vehiculează, așa cum fiecare discurs elitist aduce cu sine dorințe egalitare ascunse (egalitate cu cei situați în vârful ierarhiei).
În măsura în care socialismul are ca ideal o formă de capitalism pentru toți, egalitatea fiind una a posesiei bunurilor și nu a caracteristicilor personale (de fapt, alături de egalitatea în fața legii, este singura egalitate ce poate fi imaginată în mod legitim), el este captivul universului de discurs producție-consum, adică al valorilor capitalului. În același timp însă, în măsura în care diferențierea socială depinde la rându-i de relația dintre consum și producție, capitalismul este captivul unei inerente creșteri a consumului, adică a unei dependențe de consumatori. Paradigma producție-consum închide capitalismul și socialismul într-un singur univers de discurs, singurele diferențieri posibile fiind doar unele de accent.
Eșecul dreptei de a asigura pe termen lung o creștere a consumului, criza fiind o formă de legitimare a acestei nereușite, aduce cu sine în mod inevitabil o regrupare a populației în jurul discursurilor egalitare, singurele capabile să contureze un orizont de speranță pentru menținerea aspirațiilor de consum. Eșecul inevitabil al modelelor socialiste de a asigura pe termen lung un acces ridicat la consum pentru toți va readuce aderența în jurul discursurilor dreptei. Însă până atunci stânga va trebui să-și epuizeze mai întâi resursele ideologice.
Logica dreptei: cum resursele sunt prea puține pentru a ajunge la toți este posibil ca prin afirmare individuală individul să aibă acces la mai multe resurse. Cetățeanul devine conștient că depășirea impasului în care au ajuns strategiile socialiste este posibilă doar prin demersul individual, ca diferențiere de ceilalți, ca asumare uni mai mult pentru sine prin intermediul propriului efort. Suplimentar, monotonia bucuriilor comune generate de formele și modalitățile similare de existență nu poate satisface gustul tuturor, mai ales pe termen lung, căutarea sensului propriei existențe mutându-se, iarăși, în zona diferențierii. Pentru mulți cetățeni realizarea idealurilor socialiste (cu o mare zonă de asemănare cu cele creștine – dacă ne gândim la Rai) ar aduce cu sine plictiseală, adică o scădere în intensitatea existenței. Dorințele de diferențiere, de afirmare ca deosebit, de apreciere de ceilalți etc. constituie forțe suficient de puternice pentru a împiedica un socialism etern.
Logica stângii: deoarece este evident că unii (puțini) consumă mai mult decât alții (mulțimea), reîmpărțirea resurselor determină o creștere a consumului pentru mulțime.[1] Egalitatea devine astfel un instrument pentru sporirea sau cel puțin pentru menținerea consumului. Suplimentar, reducerea consumului elitelor aduce cu sine o scădere a diferențelor, deci o relaxare a aspirațiilor de consum. Motiv pentru care logica de tip „Să moară capra vecinului!” este una eficientă în planul mentalității egalitare, generând mulțimii satisfacții. Nivelul actual de consum este considerat uneori suficient dacă diferențele se estompează. Elitele consumului sunt culpabile atât pentru nivelul propriu de consum cât și pentru angoasa pe care o aduce mulțimii diferența. Deoarece consumul este valoarea socială fundamentală, sensul existențelor personale este dependent de nivelul accesului la el.[2]
În planul politicii românești PDL-ul și președintele Băsescu au căzut în dizgrația mulțimii nu pentru diferitele lor fapte, ci pentru că nu au putut să aducă nivelul de consum promis, să mențină un anumit nivel al consumului; adică, pentru că nu au reușit să împlinească până la capăt promisiunea „Să trăiți bine!”. Greșeala fundamentală în ochii poporului a constituit-o intenția de a reduce exact ceea ce i-a propulsat în preferințele alegătorilor: nivelul consumului. Încercarea guvernului Boc de a rezista prin intermediul adoptării unor mecanisme ideologice socialiste nu a făcut decât să pregătească terenul venirii USL-ului; toate acuzele aduse „pensiilor și salariilor nesimțite” au readus în atenția publică simpatia față de idealurile egalitare, singurele ce mai păreau a fi capabile să mențină un anumit nivel al consumului. Greșeala fundamentală a constat în reducerea consumului mulțimii prin intermediul unei reduceri salariale universale, dublată de afectarea pensiilor mici. În acel moment s-a ratat repoziționarea ideologică de timp socialist a PDL-ului (vizibilă ca intenție în sloganurile vehiculate), devenind evidentă dorința de depășire a crizei pe spatele mulțimii, adică prin intermediul unei măsuri care accentua diferențele de consum în loc să le reducă.
În măsura în care nu va reuși să reorienteze mulțimea către alte aspirații (naționalism, afirmare pe alte planuri) USL-ul va cădea victimă aceluiași criteriu de judecată: nivelul consumului. Împotriva sa se vor întoarce toate mecanismele de judecată aruncate de ei în spațiul public. Una din provocările sale este „reducerea ritualică a diferenței”[3] pentru a scădea tensiunea socială. [1] Este vorba de un sacrificiu simbolic al celor avuți, diminuarea posibilităților acestora de consum crescând gradul de mulțumire a populației. Demersul se pare că a început deja, „salariile nesimțite din sectorul public” și discuțiile despre renunțarea la cota unică fiind primele semnale în acest sens. În măsura în care vrea să reziste la guvernare, USL-ul (sau doar PSD-ul) este condamnată la măsuri radicale de stânga: deoarece sunt foarte puține șanse pentru creșterea economică, singura soluție o constituie reducerea diferențelor în ceea ce privește consumul, adică supraimpozitarea celor bogați, aplatizarea salariilor din sectorul public etc. Unul din handicapurile pe care alianța/partidul le poartă cu sine în implementarea acestei strategii îl constituie averile reprezentanților săi, ele atârnând destul de mult în această luptă simbolică. Altfel spus, în momentul în care averile mari devin o formă de culpă socială, vor cădea victime și baronii proprii. Ceea ce va deschide o fereastră de oportunitate către stânga mai radicală (una din posibilitățile de naștere a ei constituind-o zona sindicală combinată cu un mediu intelectual din ce în ce mai activ; este vorba de sindicalismul din eșalonul secund, prima linii fiind deja captivă în zona marilor avuții); ar fi vorba în acest caz de o mișcare așezată cu adevărat pe valorile socialiste, care s-o înlocuiască pe cea care face din aceste valori doar un pretext pentru a ajunge la putere. Altfel spus, o astfel de derulare a evenimentelor nu va aduce la putere în următorul ciclu electoral dreapta, ci mai curând o mișcare de stânga, sărăcia liderilor inspirând capacitatea de empatie în rândurile populației.
