Prins fiind în „moda” interogațiilor pe tema educației (locul comun luând chipurile unor întrebări precum: Ce este de fapt educația? Ce înseamnă a educa?), mi-a atras atenția un sens secundar al educării, ce-mi sugerează posibilitatea unei înțelegeri diferite. Încep prin a preciza că nu mă refer aici la „educo; educare” (înțeles ca formă de hrănire, cultivare, îngrijire) și nici la sensul umanist instituit de paideia (formare în acord cu interesele comunității, cu definiția omului civilizat).
Este vorba despre „educo; educere” – care s-ar traduce prin a scoate. Mai aproape de interesul meu speculativ este sensul pe care i-l dă Cristian Pătrășconiu „a scoate un individ sau o ființă dintr-o stare și a o plasa într-o altă stare”. În orizontul acestei înțelegeri cred că este important atât „locul real” de plecare cât și „punctul ideal” de destinație.
Educația ca scoatere în afară sugerează o formă de ieșire din ceva (umaniștii ar considera, probabil, din animalitate sau din barbarie), și instalare în altceva (civilizație). Scoaterea pare să nu fie atât atributul subiectului educației cât acțiunea întreprinsă de cineva (sau ceva) exterior lui. Reținem aici că una din condițiile de posibilitate a educației o constituie acțiunea unor persoane specializate (sau speciale) ori a unor contexte[1] ce pot interveni în acest sens.
Dacă privim educația din perspectiva celor două momente ale sale, plecarea și destinația, putem considera că acest sens al ei include ieșirea din indeterminare și întâlnire cu propriul destin. Întâlnirea cu destinul trebuie situată între alegerea de sine, ceea ce ne este dat și ceea ce ne este pregătit de ceilalți (societate). Principalul autor al acestei scoateri (educatorul) participă la ajungerea la destinație, făcând parte dintre factorii destinului. În medierea întâlnirilor cu destinul poate fi găsit în bună măsură sensul tare al acestei profesiei.
Zăbovind asupra alegerii de sine musai trebuie să ne amintim că orice alegere are două capete, ea aducând cu sine alături de ceea ce este ales și mulțimea posibilităților (alternativelor de-a fi) la care renunțăm. Dacă gândim acest sens de scoatere al educației în orizontul posibilităților, atunci educația poate fi înțeleasă ca smulgere din indeterminarea generată de multiplele posibilități, pentru a intra în determinările ce se ivesc prin fiecare alegere.[2]
Termenul determinare trebuie gândit aici în două sensuri: a căpăta determinații, adică a prinde contur, a prinde o formă ca ieșire din zona lui ámorphos constituită de situarea exclusivă în orizontul posibilităților; a avea un contur determinat de alții și de altceva. Ambivalența semantică a termenului indică ceva din esența educației: contururile (cel puțin tușele inițiale) le căpătăm prin intervenția cauzală a altora. A fi educat înseamnă în acest caz a căpăta forme ca urmare a unor intervenții determinante ce aparțin altora. Deși considerate ca fiind proprii, formele păstrează ambiguitatea determinărilor, fiind, în același timp, ale noastre și ale altora. Aici suntem în acea zonă a sinelui conturată de ceilalți. Această ieșire pe care o sugerează scoaterea este în același timp întâlnirea cu sinele prilejuit de ceilalți. Adică, educația trebuie înțeleasă în acest punct nu ca o scoatere din sine, ci ca ieșire către sine.
Scoaterea poate însemna însă și înstrăinare, adică ieșirea afară din ceea ce ar putea fi propriu. Pariul pe un astfel de sens pare a fi amenințat de pericolele reducerii umanului la un mod animal de-a fi: a considera omul ca fiind tributar patrimoniului genetic, ca fiind dependent în mod esențial de ceea ce este deja în el înainte de nașterea sa.[3] Suplimentar, dat fiind riscul indeterminării generat de absența intervenției educației, am putea considera că nu putem vorbi despre existența a ceva propriu înainte de ivirea determinațiilor.
Observăm însă că alegerea de sine determină ivirea unui nivel de justificare al nostalgiilor după ceea ce pierdem atunci când alegem, după mulțimea posibilităților ratate generate de fiecare alegere. Alegerea de sine ca parte a educației înseamnă în același timp o formă de înstrăinare față de ceea ce ar fi putut fi propriu dacă altele ne-ar fi fost alegerile. Mai mult decât atât, în măsura în care educația nu înseamnă doar alegere de sine, ci include, așa cum am amintit, și acțiunea altora (alături de intervenția contextului), ea poate genera și sentimentul absenței responsabilității alegerii, propriul ratat devenind culpa altora sau a cuiva nedefinit. Destinul poate fi asumat ca fiind propriu sau poate fi perceput ca o povară.
Termenul educație sugerează și un alt nivel al scoaterii: o ieșire din modalitățile tradiționale de-a educa, trecând în zona educație bazată pe mijloacele virtuale de interacțiune socială. Această scoatere este o sursă de angoase pentru cei ce se ocupă de-a educa. Spaimele ne pot fi un pic calmate dacă lărgim interpretarea virtualității, amintindu-ne că ea include și referința la posibilități, la alternative, operantă de-a lungul întregii istorii a educației. Suplimentar, în continuarea unei idei ce-i aparține lui Doru Căstăian[4], am putea observa că omenirii îi este deja familiară utilizarea virtualităților, cultura fiind un exemplu de construcție a realității sociale bazată pe adaosuri (ex. valorile) ce aparțin zonei virtuale.
Există și alte perspective ce merită amintite. Educere ca a scoate poate fi înțeles și ca acțiune de umanizare, bazată pe scoaterea din sălbăticie. Această interpretare este în disonanță cu teoria bunului sălbatic susținută de J.-J. Rousseau, care privea oarecum invers acest proces: ca scoatere din buna orientare comportamentală dată de natură și mutare în zona tulburată a societății contemporane (lui); adică, educația ca pervertire. Umanizarea ca scoaterea din starea de sălbăticie este în același timp învecinată cu educarea ca domesticire, postulată de P. Sloterdijk.[5] Interpretând câteva idei a lui Fr. Nietzsche, Sloterdijk sugerează riscului unei împuținări a umanului generată de acest tip de intervenții. Ambele perspective par să forțeze interpretarea scoaterii (educației) ca o smulgere din calea destinului.
Destinul este în bună măsură necunoscut, locul de destinație mediat de educație putând fi doar aproximat. Vorbim mai curând de idealuri ale educației decât de ținte bine stabilite. Atunci când idealurile sunt inadecvate, fiind orientate ideologic (apropierea lui educere de seducere) sau influențate de valori ce aparțin altor epoci, scoaterea este dublată de trimiterea în locuri improprii, determinând forme ale ratări de sine. Aici putem zări una din cauzele neîncrederii.
–––––––––––––––––––––––––––
[1] Analizez în altă parte rolul contextului în înțelegerea de sine a umanului.
[2] Și prin ceea ce ne este dat; dar asta ține de analiza limitelor.
[3] Era să spun în sine, dar am realizat rapid că abia existența în societate face posibile majoritatea conturilor sine-lui.
[4] Doru CĂSTĂIAN, Avatars of the virtual – from ancient orality to social networks, Conferința History, Spirituality, Culture. Dialogue and Interactivity, 15.06.2023, Galați
[5] Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman. Humanitas, București, 2003.
