Dragă Caton,
Scuzele tale în ceea ce privește exprimarea într-o altă limbă nu fac decât să mă rușineze, în condițiile în care eu nu pot gândi în altă limbă decât cea maternă! Într-o altă limbă nu-mi ies decât discrete fraze convenționale (și acelea stinghere)! Altfel spus, mi-ai actualizat o mai veche suferință, legată de închiderea mea în propria limbă, în limitele posibilităților ei de sens.
Rugămintea mea pentru mutarea discuției în spațiul public (cel puțin ca potențial acces) al blogului personal ține de dorința unei dezbateri pe temele propuse, adică de nevoia unei clarificări pe care-o resimt din ce în ce mai acut și care nu poate să-mi vină doar din solitudine și din pseudo-dialogul cu diferiți gânditori (derulat prin intermediul cărților pe care apuc să le citesc).
Nu vreau să-mi generez iluzii pentru spoirea ego-ului: alături de tăcere, ba chiar într-o mai mare măsură decât ea, puținătatea comentariilor ar putea fi rezultatul numărului scăzut de vizitatori; acesta din urmă dând seama, la rândul său, de inadecvarea acestor abordări. Nu convingerea în capacitatea de a vehicula adevăruri decisive mă determină să scriu, ci dorința de a afla dacă raportarea mea la lume are un minim grad de adecvare și nevoia descoperirii de sine prin intermediul altora (de altfel, singurul mod în care cred că se poate vorbi cu îndreptățire de sine). Dacă problema o constituie lipsa aderenței cititorilor la text, atunci tăcerea devine o valoare pe care ar trebui s-o asum ca atitudine.
O primă dovadă a beneficiilor pe care le am în urma unor astfel de discuții o constituie modalitatea inedită în care mi-ai situat rândurile pe tema POSDRU: ca ținând de zona lui „acasă, aici, în România”. Ea m-a făcut să conștientizez realitatea tristeților mele într-o manieră mult mai comprehensivă, descoperind faptul că în „cazul (și necazul) POSDRU” este vorba, în mod simultan, de două dimensiuni esențiale pentru conceptul-sentiment „acasă”: de România, ca identitate spațială, temporală, lingvistică, etnică și, evident, socială) și de Europa (sub forma Uniunii Europene), ca identitate (multi-)culturală, istorică, economică, tehno-științifică, filosofică și ca pol de orientare pentru proiectele naționale. POSDRU reprezintă unul din chipurile pe care Uniunea Europeană ni-l arată; adică una din fețele viitorului, dacă luăm în considerarea că integrarea în Uniune este idealul nostru suprem, dincolo de care nu mai există nimic pe agenda națională (publică). Or, dacă asta este fața viitorului, nu pot decât să mă tem, să activez grija ca modalitate de raportare conștientă la ceea ce constituie, în mod simultan, viitorul și o bună parte din trecutul nostru.[1] Dacă POSDRU se prăbușește (acum doar se clatină; chiar dacă în chip amețitor – și amenințător – pentru unii din noi) sau ridică dificultăți majore celor care s-au îndreptat cu onestitate către oportunitățile sale, odată cu el se va frânge și încrederea în UE; adică speranța unei întregi generații[2] de naivi, care și-au investit talentul, banii și sufletul pentru a ajunge la mult-vehiculatele „soluții win-win” (rezultatul fiind, în această variantă, unul în care toată lumea pierde).[3]
„Renunțarea la proiecte”, ca singurul proiect ce mă bântuie în perspectiva imediată, ar putea avea în acest caz o semnificație mai complexă, extinzându-se discret și asupra unora din compatrioți. Ea ar reflecta astfel un anume refuz de a mai spera în împlinirea unora din proiectele pe care concetățenii le-au asumat (integrare, dezvoltare, spor de civilizație și consum etc.) ori la care au aderat.[4] Urmarea ar constitui-o în acest caz deschiderea posibilității pentru alte proiecte[5] (o formă de ivire a noului) sau, și mai trist, transformarea noastră în proiectul altora.
Povestea mamei nevoite să asiste la continua agresiune reciprocă a fiilor ei, dublată de solidaritatea ce-i leagă întru așteptarea moștenirii viitoare, ce va veni sub chipul (dorit al) morții mamei, este doar una din întâmplările ce macină cotidian, în chipuri variate, ceea ce avem pretenția de-a fi o valoare fundamentală: familia. Cum spuneam, este suficient să-ți petreci câteva zile la tribunal pentru a vedea unul din chipurile societății și al celulei sale de bază.[6] Miza o constituie dezvăluirea acestei dimensiuni a Infernului pe care familia reușește uneori s-o pună în scenă, pe fondul unei cauzalități multiple (lipsă de educație, preluări din tradiție, chipurile proprietății, patima de-a avea, spiritul contemporan etc.), prea complexă pentru a putea fi epuizată aici. Coexistența Crăciunului (ca spirit) și a Soacrei în sânul aceleiași familii deschide deja câteva perspectiva antagonice, pe care ne grăbim totuși să le înghesuim în aceleași concepte, din teamă pentru propria liniște și armonie. Încerc să sugerez aici unul din chipurile realității pe care-o producem cotidian și căreia ajungem să-i trăim efectele.
Pentru mine, în acest moment (adică în această perioadă a vieții mele) căutarea lui „acasă”, în multiplele maniere pe care încerc să le sugerez, este dublată de o formă de aflare a rădăcinilor. Prilejul îl constituie descoperirea istoriei[7] de către fiica mea, care încearcă acum dorința de-a afla prin intermediul trecutului (fie el și remodelat) un sens al prezentului propriu, adică unul din capetele identității. Cum nu sunt foarte multe prilejurile de a fi împreună într-un sens tare,[8] nu fac decât s-o însoțesc, furnizându-i piste de căutare și interpretări posibile.[9] Pe zona cercetării istoriei comunității a ajuns la 1556, când ar fi prima atestare documentară a ei. O istorie însă lipsită de conținuturile eroice la care cheamă pedagogia istoriei căreia îi este subiect. Excepție face o posibilă opunere la dorința lui Matei Basarab de-a ctitori o mănăstire (punând în scenă, în mod opozitiv, cultura și stăpânirea pământurilor) și povestea lui Moș Ion Roată, cunoscută la rându-i doar prin intermediul variatelor remodelări narative. Într-o variantă idealizată ar trebui să-i explic semnificația răzeșilor, plină de consecințe legitimante pentru dorințele de proprietate și libertate, ce sunt inerente democrației. Ea ar putea umple, cu conținuturi ce au un grad ridicat de probabilitate, golurile firești într-o comunitate neafectată de cultura scrisă. Îmi stăruie în minte însă faptul că sunt de fapt urmașul unor țărani (pare imposibilă reconstituirea unei istorii a familiei care să depășească două secole), amărâți de istorie și de propria neputință, singurele merite (în ordinea istorie occidentale) fiind legate de supraviețuire și episodicele nervozități pe teme adiacente pământului. Ceea ce este suficient pentru a-mi pondera înclinațiile intelectuale de factură liberală cu dramul necesar de interogații pe tema solidarității. Pentru a-i cultiva orientări intelectuale i-am amintit de fratele (sau sora?) unui străbunic, despre care s-au conservat în amintirile familiei câteva informații ce pot argumenta, fie și numai într-un mod recesiv, existența unei gene ce naște dragoste de carte. Despre el se spune că știa „Sanca”[10] pe de rost (se pare că ar fi fost dascăl bisericesc), că avea ceva preocupări intelectuale și că ar fi făcut un dram de avere (a cumpărat ceva pământuri) pe care le-a lăsat nepoților. Preocupările livrești au făcut să primească etichete ambigui, de iubitor de carte și, în mod simultan, de aflare în vecinătatea nebuniei.[11] Fapt care evidențiază neînțelegerea și chiar discreta teamă de carte ce caracterizează trecutul acestei comunități, indicând totodată religia (creștin ortodoxă) drept principalul catalizator cultural al ei.
Cum textul tău abordează mai multe teme și planuri în mod simultan, voi încerca să mă raportez la ele (într-o manieră proprie) în articolele anterioare.
[1] A nu se înțelege că fac parte din Euro-sceptici. Suntem prea neputincioși pentru a atinge de unii singuri un ideal pentru a ne permite să stăm departe de acest pol de civilizare (și globalizare) care este Europa (Uniunea Europeană fiind mantia pe care se străduiește s-o îmbrace). Ba aș spune că neputința noastră se întinde și asupra posibilității de a concepe un ideal, de-a stabili de unii singuri „un drum al nostru”, de a împlini un destin. (Ne poate consola doar gândul că puțini sunt cei care-și mai pot permite astfel de ambiții în aceste timpuri.)
[2] Într-o formă sau alta în zona beneficiarilor POSDRU se află mai „toată floarea cea vestită” a inteligenței românești, aflată la primul ei contact concret cu realitatea Uniunii, cu fața a unei Românii membră UE.
[3] Prin „toată lumea” înțelegând o perspectivă generală de bun simț, adică unele categorii de oameni care ar fi putut câștiga, și nu „acele persoane” care ies câștigătoare în fiecare din variante, accentuând pierderile sociale.
[4] Îmi este greu să spun care sunt proiectele noastre din întregul set de obiective care ne orientează acțiunile. Altfel spus, aderarea la proiectele altora pare să fie singurul nostru punct tare (câteva exemple: creștinătate, lupta împotriva necreștinilor, formarea statului național, nașterea instituțiilor mondiale, Uniunea European; toate izvorâte dintr-un anumit mod de aderență la civilizația occidentală).
[5] Posibilitate ce poate fi împlinită sub forma proiectării(visării) sau aderării (din nou) la proiectele altora. De altfel, pentru noi, ca popor, până și propriile proiecte au un grad de stranietate, debarasându-ne relativ rapid de ele pe motiv că sunt ale altora.
[6] Amintesc aici faptul că doi din scriitorii mei preferați, Dostoievski și Camus, aveau acest obicei, ce generează o bună priză asupra realității.
[7] Fie ea și într-o formă evenimențială, împănată cu fapte eroice, adică ideologică (așa cum sunt mai toate „istoriile”) și, deci, dătătoare de „rădăcini prin prezent”, adică născătoare de interpretări coerente cu mentalitatea epocii.
[8] De fapt motivația este una mai complexă, deosebit de importantă fiind bucuria faptului că împărtășește, asemenea mie (ba chiar mai mult decât mine; însă ar putea fi doar o problemă legată de vârstă), dragostea de locurile natale (a fost crescută de bunici) și dorința de „a-și aflat trecutul” anterior nașterii (sper că este o intuiție a nevoii de rădăcini).
[9] Trebuie să precizez că ea face acum drumul pe care eu, absolvent (și) de Istorie, nu am avut timpul, cutezanța și inspirația să-l parcurg, preferând acoperirea lui cu o etichetă ce stă aproape în totalitate sub semnul probabilității.
[10] Probabil un descântec, o colecție de descântece sau o carte religioasă; spre rușinea mea n-am reușit s-o identific. Bănuiesc că sensul este de „Sfânta Carte”, adică Biblia.
[11] Un motiv suficient pentru ca, atunci când stăteam cu cărțile în mână, mama să-mi strecoare un apelativ de genul „Umbli precum Costică Puiu cu Sanca!” (evident, sensul apelativului era și el ambiguu).
