Sentimentele ar putea lua naștere atât pe fondul receptării emoțiilor cât și al oricărei alte forme de simțire, inclusiv al percepției (gândit percepția ca forma umană de organizare a senzațiilor). O astfel de interpretarea ar justifica dispoziția afectivă ca aură ce însoțește orice raportare la mediu. Cu alte cuvinte, orice senzație, și cu atât mai mult o percepție,[1] este încadrabilă în coordonatele axiologice ale evoluției,[2] punctele cardinale fiind constituite de plăcere și durere.[3] Combinările celor doi poli de orientare, dublate de gradele lor de variație, dau naștere unor serii de coordonate axiologice, pe care le mai putem numi valori, ele constituind elemente ce intervin în orientarea proceselor inteligente, adică în nașterea intenționalității.[4] Pentru a înțelege mai bine intervenția valorilor[5] consider oportună ilustrarea lor sub formă vectorială, compunerea și recompunerea intervențiilor acestora în procesul nașterii intenționalității putând fi ilustrată prin analogie cu legile compunerii forțelor.
[1] Cu mențiunea că percepția cunoaște deja o modulare afectivă, ea ivindu-se pe fondul unei orientări (intenționalități) în care afectivitatea și-a jucat rolul.
[2] Prin coordonatele axiologice ale evoluției înțelegând forma primară de organizare a oricărei ființe între cei doi poli esențiali, plăcerea și durerea (care au ca echivalent supraviețuirea și moartea), ei constituind punctul de pornire pentru nașterea intenționalității, adică a proceselor inteligente (de observat că această perspectivă este susținută de credința în emoții ca forme primare de inteligență, ele constituind de fapt punctul de trecere către gândire). (Este motivul pentru care m-am bucurat să regăsesc la A. Damasio ideea pe care o avansasem anterior privitoare la rolul esențial al celor doi poli, plăcerea și durerea, în reglarea vieții afective.)
[3] Dualismul lumină-întuneric se înscrie și el în aceleași cadre. Să luăm în considerare, spre exemplu câteva din efectele întunericului asupra organismului și mediului în care acesta se situează (influența asupra mediului fiind influență indirectă asupra organismului): absența fotosintezei = absența plantelor = lipsa vietăților = absența alimentelor = pericol (adică durere); limitarea vederii = scăderea capacității de anticipație = pericol (iarăși pe zona durerii). În acest din urmă caz observăm o reacție de apărare a organismului printr-o formă de escapism: somnul, cu toate rezonanțele sale organice. Este posibil ca somnul să fie derivat dintr-o liniștire impusă organismului în condițiile exacerbării pericolelor; această formă de raportare este vizibil și în leșin (Rețin aici excelenta semnificație pe care J. P. Sartre o dă leșinului, raportat la conștiință.). Situația este identică în cazul dualismului cald – frig și a altor moduri bipolare, toate dând seama de geneza semnificațiilor de bine și rău.
[4] Prin intenționalitate trebuie să înțelegem modul esențial de-a fi al minții (de fapt al oricăror forme de inteligență): de-a fi orientată, de a avea „puncte de vedere”, perspective de abordare a lucrurilor, contexte de raportare. În mod riguros în cazul conștiinței ar trebui să vorbim de intenționalități, adică de un flux de orientări și reorientări, rapide sau lente, suprapuse sau separate. Putem vorbi astfel de orientări de profunzime (ex. tipologia temperamentului), relativ persistente (orientarea afectivă), tranzitorii etc., gradualizarea lor putând continua.
[5] Cu sensul particular pe care-l am în vedere aici, esențială fiind raportarea la cei doi poli esențiali, plăcerea și durerea.
