Cel mai bun text l-am găsit la Alexandru Dragomir, în special în fragmentul Substituirea naturii sau dubla realitate.[1]
Țăranul plecat la oraș este simbolul prinderii între două lumi (de aceea, căzut într-un no menʼs land), între rămășițele lumii feudale care a supraviețuit în mediul rural și trecerea forțată la modernitate; între una din modalitățile de adaptare la natură și opoziția (indiferentă) față de natură, lansată de modernitate. El începe să fie egal străin față de ambele lumi, prins în nostalgia după fiecare în parte.
Știința aduce obiectivarea naturii, transformarea ei în obiect de studiu (și de folosință – prin intermediul tehnicii); adică o formă anume de opoziție, izvorâtă dintr-un amestec de teamă și culpabilitatea față de această îndrăzneală, față de pierderea dorinței de armonie și supunere, față de propriul orgoliu. Nu întâmplător, este momentul în care ia naștere conceptul de umanitate, momentul în care raporturile dintre oameni încep să fie centrate pe asemănarea lor în complicea și fondatoarea opoziție față de natură și indiferența față de Divinitate.
Înstrăinarea anulează certitudinile, aruncând persoana în relativism și dezorientare.
Înstrăinarea de sine se naște odată cu distanța survenită între așteptările personale și ceea ce ne pune în față realitatea[2] propriei persoane.
Sentimentul de înstrăinare este în bună măsură generat metafizic, adică prin situarea noastră într-o mentalitate ce asumă dihotomii cu rol de rupturi ontologice: suflet – corp (creștinismul), minte – corp (Descartes), rațiune – emoții (modernitatea), capital – forță de muncă (marxismul) etc. Altfel spus, premisele înstrăinării se ivesc odată cu nașterea noastră în spațiu cultural occidental, simultan cu instaurarea noastră într-una din mentalitățile specifice acestuia. Din momentul prinderii noastre mentale în astfel de viziuni dihotomice regăsirea unor forme de unitate, adică aflarea unei împăcări, devine un travaliu anevoios, ce se mișcă cumva împotriva spiritului epocii. Cu alte cuvinte, înstrăinarea tinde să facă parte din al nostru „Acasă”, fiindu-ne mod de-a fi.
Depărtarea noastră de formele de unitate posibile stă sub semnul specializării, adică al diviziunii noastre pe criterii de utilitate și eficiență. Ea pare a fi prețul pe care trebuie să-l plătim pentru stăpânirea naturii prin transformarea ei în tot mai variate dispozitive ce au rolul de a înlocui unitatea pierdută cu confortul provocat.
[1] Alexandru Dragomir, Meditații despre epoca modernă, Editura Humanitas, București, 2010, pp. 81-84.
[2] O punere în față ce poate fi deseori zărită prin medierea celorlalți, într-o privire critică, o respingere, în singurătatea cu care ne înconjoară.
(Imagine preluată de pe: http://sergecar.perso.neuf.fr/cours/autrui3.htm)
