Pentru modernitate sensul tare al libertății se conturează în jurul eliberării; cel mai adesea de ceva exterior. Ceea ce îngrădește libertatea este un obstacol. Lupta cu obstacolele ascunde dificultatea asumării unui proiect, incapacitatea planificării izvorâtă dintr-o deficitară intuire a sinelui.
Orice eliberare are nevoie de proiectarea unui asupritor; cu cât acesta este mai puternic cu atât libertatea căpătată prin eliberarea de el este mai prizată.
Eliberarea de societate, de normele constrângătoare ale acesteia, constituie unul din sensurile preferate ale libertății ca eliberare. Ea presupune putința de-a da curs tuturor pornirilor, în elanul identificării ca proprii, adică drept sine, a toanelor și impulsurilor generate de propria natură și contextele în care aceasta este înghesuită. Eliberarea de cei mai în vârstă este una din specificațiile acestui sens al libertății.
Principalii promotori ai eliberării în conștiința publică sunt statele (în special statele naționale), constituirea lor având la bază o mitologie a eliberării, care fundamentează o ideologie a libertății ca eliberare (Iluminismul, unul din instrumentele fundamentale pentru modernitate, a operat tot în orizontul de sens al eliberării).
În această paradigmă socială voința unui destin propriu cade în umbra luptei împotriva obstacolelor pe care alții le ridică în fața putinței de asumare a vreunui destin.
Este eliberarea un sens dezirabil sau suficient al libertății Cred că numai în funcție de ce survine eliberarea, fără însă a anula necesitatea lui „pentru ce”.
Dacă ne situăm în paradigma eliberării trebuie să vedem mai întâi cine limitează libertatea persoanei:
Societatea (adică ceilalți). Cuplul libertate-închisoare este și el operant, având o dublă simbolistică: încătușarea în normele sociale și închiderea pentru nerespectarea lor. Ceea ce înseamnă că suntem în prezența unui adevăr social: normele sociale constituie singura cale către libertate. Cum ele trebuie făurite de fiecare dată, ajungem la încrederea în inteligența socială ca reglator al libertății. Altfel spus, o formă specifică de inteligență colectivă (ce înglobează democrația ca unul din mecanismele esențiale pentru funcționarea sa) conturează limitele destinului nostru social.[1]
Natura (în dubla calitate, de sine și de exterioritate); eliberarea de natură este una din componentele tari ale libertății promovată de modernitate. În acest caz libertatea tinde să constituie acoperirea de sens pentru o seamă din pornirile noastre.
Dorința de libertate dă seama de o pornire ori se naște în orizontul de sens al societății? Dacă este o pornire atunci obediența față de chemarea ei tinde să fie paradoxală când vorbim de libertate. Dacă o gândim ca un deziderat social atunci libertatea tinde să alune în zona valorilor impuse.
O altă întrebare ce poate clarifica ceva din acest sens al libertății: Libertatea (eliberare) pentru ce? Se vădește astfel că proiectul propriu constituie una din dimensiunile importante ale libertății.
Sensul tare al libertății pare al constitui eliberarea propriului destin. Discursul despre libertate se desfășoară predominant în sfera raporturilor cu sine. Izvorul principalelor obstacole în calea libertății îl constituie propria persoană, adică limitele cu care ne naștem și cele în care ne înscriem ori ne lăsăm prinși. Intervenția celorlalți în calitate de obstacole sau adjuvanți ai libertății noastre ar fi una secundară.
Libertatea presupune în mod esențial căutarea propriului, aflarea proiectului existențial pe care să-l asumăm. Să însemne însă asta că absența unui simț al propriului, incapacitatea aflării formei pure a sinelui, echivalează cu ratarea posibililor libertății?
[1] Această aserțiune indică gradul dependenței noastre de ceilalți.
(Imagine preluată de pe: http://www.intuitivebody.com/creating-freedom/)
