Tema centrală a acestui articol o constituie libertatea de alegere, având ca studii de caz în principal problema libertății studenților de a-și alege o parte din cursuri iar în secundar libertatea pacienților de a decide în privința tratamentelor și a furnizorilor acestora.
De ce studenții nu pot să-și aleagă o parte dintre cursuri[1]?!
De ce nu reușim să implementăm unul dintre modurile de funcționare al universităților prevăzut de legea educației de peste un deceniu[2], respectiv acela care dă dreptul studenților să-și aleagă o bună parte dintre disciplinele studiate?
Răspunsul de primă instanță: deoarece nu reușim să-i tratăm pe studenți ca pe adulți. În măsura în care acest răspuns interpretează corect situația, el sugerează o atitudine de tipul „Lasă că știm noi mai bine de ce au (și or să aibă) nevoie studenții!” din partea decidenților din universități. Adică, sistemul este caracterizat de-o atitudine paternalistă. Ca principiu, acest tip de răspuns nu este total eronat. Însă legea educației îi transpune gradul de adevăr în zona disciplinelor obligatorii. În discuție sunt restul disciplinelor, adică cele opționale și facultative, care conturează zona de libertate a studenților.
Paternalismul (neo-feudal) este cel mult o explicație parțială, absența agitației organizațiilor studențești pe seama libertăților în discuție sugerând că situația se așază binișor pe zona practicilor similare și a așteptărilor sociale.
În acest context există un răspuns ce pare mai adecvat, el țintind o explicație cauzală mai puternică: se întâmplă asta deoarece organizarea informală este mai puternică decât prevederile legale. Cred că aceasta este o caracteristică a întregii societăți românești, ce pare să-și găsească o formă exacerbată în cadrul sistemului de învățământ.[3] În acest punct pot aminti teoria existenței unor societăți caracterizate de dublarea regulilor formale de un set de norme informale, din rândul cărora face parte și România. Se poate observa că această ipoteză explicativă este coerentă cu teoria formelor fără fond, propusă de T. Maiorescu pentru a evidenția efectele secundare generate de modernizarea forțată a Principatelor Române/împrumuturile instituționale făcute în mod necritic. Deoarece sistemul creditelor transferabile, instituția educațională care face posibilă libertatea de alegere a cursurilor, este o creație a Uniunii Europene, problema diferențelor dintre fondul creat de niscaiva tradiții și forma impusă de U.E. este una relevantă.
Care ar fi utilitatea libertății de alegere?
Posibilitatea de alegere a unora dintre disciplinele studiate (din categoria celor opționale și a celor facultative) generează un spațiu al libertății de decizie a studenților, aducând odată cu ea și responsabilitățile specifice. Suplimentar, această libertate se pretează la a genera (sau accentua, îmi place să cred) plăcerea studiului, ea permițând studentului să aleagă ce-i place dintr-o ofertă prestabilită de cursuri. Cel mai important merit al acestui model cred că este altul, respectiv posibilitatea abordărilor transdisciplinare.
Precizez că afirmarea acestor așteptări nu face parte din categoria argumentelor pro domo sua deoarece nu cred că aș fi avantajat de acest model al pieței cursurilor, din care studentul poate alege. Combinația dintre puținătatea harului didactic și insistența pe un anumit nivel de rigoare a evaluării probabil m-ar înghesui rapid într-o zonă de periferie din perspectiva numărului de studenți.[4] Cu toate acestea, cred că aplicarea acestui sistem ar crește foarte mult stimulii pentru cercetarea individuală ce poate fi transpusă apoi sub forma cursurilor. Adică, ar fi un puternic impuls pentru creșterea calității și pentru diversitatea ofertei formative.
La ora actuală concurența reciprocă a universitarilor prin intermediul diferitelor cursuri propuse și susținute este înlocuită de sistemul alocării cursurilor de către deținătorii uneia sau alteia dintre funcțiile de la nivelul facultăților[5]. Odată cu libertatea studenților este ucisă și o partea din cea a profesorului. În cazul profesorilor decidenți am putea considera că libertatea este înghițită de comoditate.
De ce se întâmplă asta (dau de ce prevederile legale nu au priză la realitate)?
Înainte de-a acuza prea mult profesorii, în special pe cei aflați în funcție de decizie, este bine să reținem existența câtorva construcții inadecvate ale sistemului, care ar putea contribui la întreținerea acestei anomalii. Chiar dacă nu agreez preaslăvirea de sine a inițiatorului legii educației în vigoare (legea nr. 1/2011), recunosc că ea are multe merite, dintre ele făcând parte și posibilitatea unor grade ale libertății studenților de-a alege. Cu toate acestea, nu exclud posibilitatea ca ele să facă parte din categoria modernizărilor forțate ce determină ivirea formelor fără fond. [6] Absența prizei la realitățile românești ar putea să constituie, de asemenea, cauzele unor stipulări corecte din punct de vedere formal a unor principii, dar care sunt transpuse în mod incorect din perspectiva eficienței acțiunii lor. Totodată, absența prizei la specificul mentalității ar putea fi responsabilă de generarea unei serii efecte ce fac parte din categoria legii consecințelor neintenționate. Voi indica în continuare două dintre probleme:
- Legea educației este construită pe aplicarea a unor reguli specifice economiei de piață în mediul universitar, prevăzută în așa numita finanțare per student, ea transpunând credința că piața reglează situația prin intermediul legăturii dintre cererea și oferta de studii. Regula pare să sune bine (cel puțin pentru adepții discursurilor neo-liberale), dar ea are o serie de consecințe neintenționate. Prezentată simplu, finanțarea per student determină la nivelul universităților implementarea unei reguli de tipul: ai un loc de muncă doar dacă ai studenți. De aici decurg o serie întreagă de consecințe, a avea studenți surclasând ca importanță obiectivele legate de calitate ori pe cele ce vizează oportunitatea.
La o primă vedere principala problemă ar fi la nivelul universităților (și al universitarilor): pentru a ști câte norme didactice sunt (adică numărul locurilor de muncă disponibile) universitățile trebuie să știe câte cursuri se vor ține. Dacă ar lăsa studenții să aleagă atunci un procent însemnat dintre cursuri (și, odată cu ele, dintre norme) ar fi aruncat într-o zonă de incertitudine.
Răspunderea universitarilor este însă doar una dintre perspectivele posibile asupra problemei în discuție. Ea trebuie completată de o abordare critică a câtorva efecte secundare posibile, asociate unui grad prea mare de libertate de alegere atribuită studenților:
- Destul de probabil viciile finanțării per student ar vicia și oferta de cursuri, de care depinde libertatea de alegere: orientarea către păstrarea studenților ar putea conduce rapid la ivirea unor întregi trasee educaționale ce pot fi parcurse cu eforturi minime sau chiar deloc. Notele de trecere date din interesul pentru a avea studenți în contextul unei mentalități de tipul „doar diploma contează” ar putea genera aglomerări ale studenților în zonele în care identifică asemenea practici. Ceea ce ar putea contribui de fapt la scăderea calității formării.
- Nivelele maxime ale libertății de alegere a studenților nu sunt în mod necesar coerente cu interesul studenților. Modelul occidental al libertății de alegere își are propriile probleme, cele mai importante fiind generate de ponderea prea mare a marketingului universitar. O parte a libertății de alegere reprezintă de fapt o împuternicire formală, dublată de orientarea către a consuma.
- Sistemul nu încurajează suficient calitatea. În sistemul universitar calitatea este asociată cel mai adesea cu posibilitatea majorității cadrelor didactice de a se specializa într-un domeniu sau altul al cunoașteri științifice. Pentru a face asta este nevoie atât de stabilitatea dată de predarea unui număr mic de discipline pentru o perioadă îndelungată cât și de sprijinirea cercetării. Stabilitatea este cel mai adesea șubrezită de diferitele strategii de marketing universitar (dezvoltate în umbra finanțării per student), menite să pună pe piața ofertelor educaționale specializări atractive (adică să păstreze universitatea/facultatea/departamentul într-o zonă rezonabilă a competitivității), dar care au ca efect o creștere continuă a diversității disciplinelor predate.[7] Cel mai bun indicator al nivelului de sprijin de care se bucură un cadru didactic universitar în specializarea sa cred că-l constituie posibilitatea anului sabatic: deși ea este prevăzută în lege, ea este qvasi-absentă în practică.
De fapt, cine ar trebui să aleagă?
Există o întrebare de fond care cred că-și așteaptă răspunsul: cine ar trebui să aleagă? Simplificând problema, soluțiile sociale cred că se distribuie în două mari posibilități:
- Abordarea paternalistă: alegerea trebuie să aparțină specialiștilor.
- Soluția neo-liberală: alegerea trebuie să aparțină în totalitate beneficiarilor.
Mai întâi cred că ar trebui să ne dumirim care este de fapt obiectivul alegerilor? Menținându-mă tot în orizontul simplificărilor aș spune că în discuția privind studenții obiectivul îl reprezintă capacitatea de predicție. Adică, a stabili ce competențe vor fi relevante pe piața muncii într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Viteza de evoluție a societății face ca ambele părți să se afle într-o situație dezavantajoasă deoarece posibilitățile obiective de predicție sunt destul de limitate. Puținele capacități predictive existente nu sunt însă distribuite în mod egal, fiecare dintre părți având propriile avantaje:
- Universitarii au avantajul experienței și al expertizei, fiindu-le accesibilă soluția intuiției educate (educate guess).
- Studenții au o mai bună priză asupra noilor tehnologii și, mai ales, accesul la o formă cotidiană a cunoașterii de sine ce poate contribui la o identificare mai adecvată a compatibilității unor discipline cu caracteristic personale.[8]
Această distribuție a capacității predictive (limitate) de ambele părți contribuie la a-mi structura opțiunea personală pentru calea de mijloc între abordările paternaliste și cele bazate pe libertatea de alegere, ea fiind accentuată de conștientizarea efectelor asimetriei informaționale (și, în consecință, decizionale). Adepții perspectivelor extreme ar putea afirma că aceasta este mai curând o formă de-a exprima incapacitatea unei decizii.
În apărarea acestei opțiuni pot invoca trei argumente:
- Prevederile legale în vigoare, ce includ o formă de echilibru între cele două tendințe.
- Unii dintre teoreticienii neo-liberali sfârșesc prin a permite o formă de compromis între nelimitarea libertăților individuale și intervențiile de tip paternalism, cel mai cunoscut chip la acestui compromis fiind utilizarea unor ghionturi (boost) [9] pentru a ghida cetățenii pe calea adecvată. Ar trebui remarcat atât faptul că pandemia a determinat o exacerbare a intervențiilor paternaliste cât și realitatea situări la ora actuală în zona unei forme de medii între neo-liberalism și autoritarism/paternalism.
- De asemenea, pot indica unele efecte pe care libertatea nelimitată de alegere le are asupra cetățenilor într-un alt domeniu. Voi continua pe această ultimă direcție argumentativă.
Dramul de experiență în funcționarea sistemului sanitar a contribuit și el la structurarea acestei convingeri, permițându-mi să ilustrez prin intermediul lui câteva dintre problemele modelului libertății nelimitate de alegere. Cu alte cuvinte, consider relevantă indicarea câtorva dintre efectele pe care tendința de-a promova libertatea nelimitată de alegere le are asupra unui alt domeniu al vieții sociale: sistemul sanitar.
Deși nu este încă pe deplin conștientizată în mod public, direcția de evoluție a sistemului sanitar, determinată în cea mai mare parte de accentul pe libertatea de alegere și utilizarea acesteia în interese de marketing și profit, nu este una ce cred că poate fi considerată favorabilă. Sistemul privat al serviciilor de sănătate este într-o continuă expansiune. Ca principiu nu este ceva rău, el generând pentru o bună parte dintre cetățeni (pentru cei care-și permit accesul la el, ca să fiu mai exact) o alternativă (deseori mai bună; dar limitată de principiul profitabilității) la sistemul public de sănătate. Problema cred că o constituie faptul că această evoluție este bazată în special pe potențarea și utilizarea libertății de alegere, ivită pe fondul supra-împuternicirii decizionale a pacienților. În condițiile în care adecvarea deciziilor medicale depinde într-o măsură semnificativă de un nivel relevant de informații (în multe cazuri accesibile doar specialiștilor), decizia pacienților este puternic influențată de noianul de informații ce însoțesc marketingul serviciilor private. Dacă la asta adăugăm o diminuare a mecanismelor deontologiei profesionale (susceptibilă de a intra în conflict în multe zone cu interesele pentru profit), ajungem la situații în care consimțământul informat se transformă deseori în libertatea alegerii unor servicii medicale cu relevanță mică sau chiar inutile, dar care sunt percepute (eventual chiar prezentate) ca benefice. Asimetria informațională specifică domeniului medical nu cred că este coerentă cu libertatea nelimitată. Împuternicirea pacienților pe fondul intereselor pentru profit cred că și-a arătat efectele negative inclusiv în cazul pandemiei actuale, ea contribuind la explicarea multora dintre situațiile de refuz vaccinal.
Încercă să sugerez că modelul umanului promovat de actuala societate este puternic influențat de interesele economice, împuternicirea[10] cvasi-nelimitată a cetățenilor cu puterea de a alege, dublată însă de orientarea alegerilor către un comportament de consum (ce atinge deseori zone iraționale), fiind unul dintre simbolurile acestui nou mod de a determina oamenii să se înțeleagă pe sine. Problema n-o constituie înțelegerea de sine ca persoană ce are dreptul de a consuma, ci exclusivitatea înțelegerii de sine în zona consumului.
Studenții, asemenea pacienților, trebuie să se bucure de libertatea de alegere. Problema o constituie faptul că ambele domenii sociale presupun și zone în care adecvarea deciziilor este condiționată de un nivel de competență, care le lipsește în majoritatea cazurilor ambelor categorii sociale. Ambele domenii includ zone în care povara cognitivă asociată deciziilor adecvate este prea mare. În aceste locuri atât pacienții cât și studenții trebuie să beneficieze de sprijinul cognitiv și decizional al experților, sprijin (ce trebuie) garantat de deontologia profesională. Adică, ambele zone trebuie să combine zonele de exercitare a libertății de alegere cu cele în care se pot baza pe deciziile specialiștilor, acestea fiind luate în interesul lor.
Să ne amintim însă că am pornit de la o realitate tristă: libertatea studenților de-a alege este cu mult sub posibilitățile create de lege.
________________________________
[1] Acolo unde această posibilitate este restricționată.
[2] Detaliat în normele juridice subsecvente: Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3.617/2005 privind aplicarea generalizată a Sistemului European de Credite Transferabile, la ora actuală fiind în vigoare Ordinul Ministerului Educatiei Nationale nr. 5146/2019 privind aprobarea aplicării generalizate a Sistemului european de credite transferabile.
[3] De notorietate este (sau ar trebui să fie) problema semnificației normei didactice în învățământul universitar. Pe această temă mi-am exprimat punctul juridic de vedere în articolul Cuantificarea normei didactice universitare în ore convenţionale- din perspectiva legii speciale şi a dreptului comun, scris împreună cu două colege.
Diferența dintre prevederile legale și practicile instituțiilor nu caracterizează însă doar sistemul educațional. Voi încerca în altă parte să prezint alte exemple de instituții care refuză să respecte prevederi legale evidente, considerându-le inaplicabile. Consider că în discuție este un fenomen social ce contribuie la explicarea distanței pe care societatea românească tinde s-o păstreze față de o serie întreagă de reguli transpuse în prevederi legale (nu-mi este încă clar dacă este cazul tuturor regulilor). Pentru a ilustra aici această situație socială, amintesc, cu caracter de exemplu, regulile aplicabile limitelor timpului de lucru: deși există o Hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene (dată în interpretarea prevederilor Directivei nr. 8/2003 privind timpul de lucru) care stabilește că limitele timpului de lucru trebuie calculate per salariat și nu pentru fiecare contract individual de muncă în mod separat, nici o instituție a statului nu se grăbește să o aplice.
Interpretarea legii în mod arbitrar este unul din mecanismele informale la care recurg reprezentanții și membrii diferitelor instituții, ca parte a alocării unor puteri speciale diferitelor funcții.
[4] Suplimentar, nu sunt capabil să dau curs strategiilor de tipul „bătut pe burtă cu studenții” sau concurenței pentru „cel mai ușor examen de absolvit”. Pentru mine studenții sunt persoane mature, care au dreptul de a fi tratați ca adulți și de a beneficia de ceea eu consider că este un cadru adecvat de învățare și de corectitudinea examinării. Încerc să le explic de fiecare dată că mă tem de nedreptatea creată prin intermediul evaluării, pentru mine ea incluzând și „notele acordate otova”, fără raportare la criterii de evaluare, în absența diferențierilor obiective și influențate de efectul de halo. De asemenea le prezint „teoria celor două tipuri de prietenii cu studenții”: prietenia pe terme scurt, transpusă sub chipul diferitelor forme de a trece mai lejer examenele, și cea pe termen lung, ce ia forma interesului pentru bagajul de competențe cu care studentul pleacă din facultate, multe dintre ele având o probabilitate rezonabilă de a-i oferi un sprijin într-un moment ulterior. Evident, sunt adeptul celei de-a doua forme de prietenie, asumând toate riscurile și presiunile aferente ei.
Pentru o prezentare adecvată a fenomenelor merită evidențiat faptul că prima formă de prietenie cel mai adesea este determinată de modelul finanțări per student, colegi și colegele care o practică vizând interesul facultăților de a-și menține studenții.
[5] Acest sistem are un caracter neo-feudal, împărțirea cvasi-discreționară a cursurilor făcând parte (alături de favorizarea intrărilor preferențiale în sistem) din puterea acestor decidenți. Pot doar spera că el caracterizează tot mai puține universități și facultăți.
[6] Probabil aici ar trebui să vă amintiți contextul politic în care a fost elaborată această lege, el fiind dominat de dorința orientării exclusiv a formării universitare către piața muncii.
[7] Deși lumea universitară românească este sincronizată la efortul global al multiplelor cuantificări ale activității unui cadru didactic (împărtășind totodată multe dintre contorsionările menite să-i facă față), nu există un indicator al poverii cognitive pe care o suportă cadrele didactice în urma diversității disciplinelor. În multe cazuri organizarea de tip neo-feudal conduce la a genera o distribuție asimetrică a acestei poveri cognitive, ea fiind vizibilă în alocarea diferită a sarcinii de a asuma predarea unor noi cursuri. Or, un indicator al diversității cursurilor predate de-a lungul unei perioade de timp ar genera un criteriu de comparare incomod, care ar risca să tulbure ansamblul ierarhiilor informale din unele universități/facultăți.
[8] În termeni unei teorii pragmatice a cunoașterii aș putea adăuga că studenții au pielea în joc, asumând riscurile pariurilor pe care le fac. Nu-mi este clar însă gradul în care este relevantă ideea unei prize cognitive mai adecvate în cazul acestei categorii sociale.
[9] O scurtă discuție asupra acestei probleme am desfășurat-o în articolul Absența competențelor de gândire critică și efectele ei. Studiu de caz: ezitarea vaccinală.
[10] Aceasta împuternicire are un pronunțat caracter simbolic, ea fiind deseori o formă de eliberarea formală, deciziile persoanei fiind puternic influențate prin controlul fluxului de informații la care are acces și a (pseudo)valorilor celor ce fac parte din bula sa.
