Două povești despre integrare și un simulacru de concluzii.
1. Prima poveste se desfășoară într-un avion low cost pe ruta Bruxeles – București.
Pe scaunele din spatele meu o tânără la cca. 25 de ani desfășoară un „schimb de experiență” cu o femeie la cca. 50 de ani. Ambele românce. Tânăra este căsătorită cu un belgian. Cea mai în vârstă are fiica în aceeași situație.
Tema discuției: despre bucuria și neplăcerile faptului de-a fi căsătorită cu un belgian. Un subiect interesant în măsura în care dezvăluie discursul și argumentele tipice căsătoriei din interes cu un străin. Este cea mai veche strategie de parvenire socială (într-un fel cea mai îndreptățită), în care fiecare plătește prețul pentru a primi ceea ce dorește (asezonat cu ceea ce este nevoit să înghită): bărbatul – o femeie mai tânără și, de regulă, mai frumoasă (după o vârstă tinerețea = frumusețe); femeia – o viață mai bună și „nu un român” (cele două concepte par a fi contradictorii într-un astfel de discurs). Nimic nou, în principiu.
Partea interesantă constă în descrierea acestei relații din partea româncei și, în egală măsură, sfaturile pe care le primește. Formulele de genul „Ăștia sunt nebuni!”, „Al meu este nebun!” sunt asezonate cu idei ce încearcă să sugereze o formă de normalitate. Discreta nervozitate sub semnul căreia cade tânăra când vorbește de „el” pare să fi datorată acordului premarital pe care a fost nevoită să-l semneze. Inventivă, ca orice româncă, a găsit deja soluția să-l dribleze: să-i facă un copil. La asta muncește asiduu de ceva vreme, însă fără rezultat până acum.
Are și o strategie de rezervă: își construiește o casă în România. Semn că matrimoniul în care a intrat este o construcție ce stă sub semnul relativității. Oricum, are nevoie de un plan de rezervă, care să-i asigure un sprijin în momentul în care principalul argument al acelei căsătorii, propria tinerețe, își va pierde din eficacitate.
Sârgul cu care tânăra prezintă amănunte din negoțul pe care-l constituie căsătoria ei stă și sub semnul unei exagerări specifice unor astfel de conversații. Se simte un gen de zbatere între dorința de a se destăinui și vrerea de a părea că s-a ajuns. Și, mai ales, se vede nevoia ei de români care să-i fie martorii reușitei, în lipsa cărora partea amară a unui astfel de mariaj riscă să ocupe întreaga scenă. Are nevoie să vadă românce care s-au ratat prin simplul fapt că s-au căsătorit cu un român, de a zări la fostele colege semne ale decăderii care s-o convingă, iar și iar, că a făcut ceea ce trebuia, că sacrificiul merită, că s-a ajuns.
2. A doua poveste se desfășoară într-un restaurant din România.
Un italian la cca. 55 de ani la o masă cu o tânără romă (nu Romă!) de cca. 20 de ani împreună cu cei doi copii ai acesteia. El nu vorbește românește; ea se face că înțelege italiana. Pentru ce fac împreună gesturile par a fi suficiente. Interesul fiecăruia este strict determinat: el îi vrea tinerețea, ea îi dorește banii. Îndeajuns pentru a fi împreună.
El este prins între nostalgia după Italia și poftele trupești sub presiunea cărora a ajuns aici. Ea este captiva propriei aspirații de parvenire, explorându-și șansa de a deveni italiancă; ori cel puțin de a căpăta ceva bani în schimbul tinereții ei.
Unul din obstacolele dintre ei îl constituie copiii, o fetiță și un băiețel, pe care tânăra îi mângâie cam forțat, încercând să sugereze în mod simultan că nu se poate despărți de ei (decât cu greu; adică există un preț) și că este o bună mamă. El oftează duios de câte ori se uită la fetiță, rostindu-i numele în mod obsesiv. În băiat pare-se că presimte problemele ce l-ar aștepta, din moment ce acesta nu-i cade în raza atenției. Deduc că ar fi dispus să accepte ca tânăra să ia fata cu ea; nu însă și băiatul.
Sunt toți într-un restaurant; semn că lucrurile capătă conținut pentru partea română. Nici italianul nu pare să stea rău: îi plac, în mod aproape egal, vinul alb și femeia. Oricum, amândouă sunt mai ieftine decât în Italia; suficient de ieftine pentru a și le putea permite. (Va descoperi mai târziu că ambele conțin sulf, chiar dacă în forme diferite: dioxid și acid.)
3. Pseudo-concluzii
În urmă cu ceva ani aș fi fost revoltat la auzul unor asemenea povești. Între timp fie am devenit mai înțelept, fie am căpătat doza de resemnare necesară pentru a nu-mi mai împăna percepțiile cu idealuri, fiind pe cale să dobândesc un acces adecvat la realitate. O privire atentă în jur ne poate dezvălui multitudinea cazurilor de acest tip. Este suficient să ne debarasăm de perspectiva holywoodiană, ce ne-a indus mulțimea de aspirații pseudo-romantice, pentru a ne zări așa cum suntem: privindu-ne unii pe alții predominant din perspectiva diversele interese personale, încercând să găsim soluțiile adecvate pentru a ni le satisface.
Orice relație se bazează pe nevoia de satisfacere a unor interese, constituind una din modalitățile în care acestea pot fi satisfăcute.
Toate teoriile și ideologiile naționale pălesc în fața interesului personal. În aceste povești nu se zărește nici un moment dorința de-a menține puritatea rasei, pentru niciuna din părți, ci doar de a-și satisface propriul interes. Distanța dintre discursurile sforăitoare pe astfel de teme și interesele personale își arată și aici chipul.
Această introducere involuntară în culisele vânătorii la care se dau o parte din tinerele noastre îmi dezvăluie ceva din zbuciumul prin care trec aceste ființe, prinse între inițiativa personală de a se realiza și critica unei societăți prea plină de false idealuri. După ce timp de decenii am fost împănat cu povești istorice contradictorii, prinse în același discurs, despre minunata luptă a dacilor cu romanii și orgoliul nostru de-a fi urmașii romanilor, realizez acum că romanizarea noastră a depins în mare măsură de inițiativa femeilor dace din acea perioadă, de dorința lor de avea parte de-o bucățică din civilizația romană. Suntem rezultatul unor astfel de inițiative. Și asistăm, orbi și muți, la un proces de integrare europeană așezat pe mediere sexuală, într-o piață a dorințelor în care trebuie doar să știi ce-și dorește celălalt și cum să obții ceea ce-ți dorești tu.
Ne integrăm în Uniunea Europeană prin intermediul dormitorului. Succesul poveștii noastre europene nu ține atât de modul în care știm să ne deschidem buzunarele în fața banilor Uniunii ce trebuie absorbiți, cât de modalitatea (și condițiile) în care unele conaționale își desfac picioarele în fața europenilor. Acele femei aruncate de sărăcie (și de un discret dispreț față de români) în brațele europenilor își negociază totuși soarta mai bine decât au știut s-o facă reprezentanții guvernului. Cert este că ele știu să absoarbă banii pentru care s-au străduit, în timp ce România pare să se aleagă doar cu picioarele desfăcute.
Poate că abia aceasta este singura absorbție serioasă a banilor europeni de care suntem în stare.
