O carte reprezintă și curajul (deseori doar riscul neconștientizat) de-a exprima o poziție și de a-i suporta consecințele, într-o lume în care ideologiile fac din unii scriitori exemple negative necesare pentru susținerea „discursurilor care sunt”.
O carte este bună în măsura în care reușește să se apropie de sufletul tău, să fie cât mai aproape de modul propriu de-a vedea ori de deschiderea lăsată în propriul punct de vedere. O carte bună îți face din scriitorul ei un prieten ce-ți sprijină existența, prin argumentele pe care le aduce în sprijinul modului de-a fi care ești sau devii. Reîntorcându-ne la metaforă, o carte bună este prietenul care-ți sprijină sufletul.
La sfârșitul oricărei cărți ar trebui să găsim analizele medicale ale autorului, în special dozările hormonale, pentru a ști umorile care-l stăpânesc.
Foarte bună ultima remarcă! Ar fi, poate, ideal să fie aşa. Se spune că dacă Hegel ar fi mărturisit la sfârşitul „Fenomenologiei” sale că lucrarea sa e o încercare, o alegorie a omului, altfel l-ar fi perceput posteritatea. De asemenea, unii spun, cât de naiv a fost Platon de a luat în serios toate ironiile lui Socrate. Apoi, referindu-se la receptarea lui Nietzsche, Derrida spune că Heidegger, de exemplu, nu l-a înţeles pe acesta, deoarece i-a scăpat caracterul ironic al textului nietzschean.
Totuşi, nu sunt sigur de oportunitatea unei astfel de confesiuni. Mă gândesc că ar fi un soi de democratizare a filosofiei. Opera unui autor ar fi atunci ca o ghicitoare căreia i se dă răspunsul în momentul imediat următor, la sfârşitul cărţii, sub forma „aici sunt eu, iată răspunsurile peroraţiilor mele”.