A scrie, ca variantă de reflectare asupra unui subiect, înseamnă în primul rând a încerca să te lămurești; tentativa de a lămuri pe alții este secundară. Expunerea unui subiect sau a unei perspective față de o temă are caracterul unei discrete eliberări. În definitiv, conștiința noastră caută să-și umple golurile pe care le descoperă în propria structură, scrisul făcând parte din acest efort.
Zilele în care n-am „născut” nicio idee demnă de a fi reținută le resimt ca goluri ale propriei existențe. Semn că bucuria descoperirii de sine în spațiul ideilor constituie un existențial fundamental pentru propriul mod de-a fi.
La prima vedere scriitorul face parte din variantele inofensive ale umanității. Însă gândul la exemplare precum Marx, Matei, Sartre etc. ar trebui să ne facă mai atenți la ceea ce se pregătește în paginile unor cărți.
Cartea este una din formele de materializare a gândurilor; din păcate (pentru autor) are nevoie de cititori pentru a-și împlini existența.
După atât scris am început să gândesc cu note de subsol.
Cărțile nu se scriu din alte cărți, ci din suflet. Celelalte cărți constituie doar momeli care reușesc să scoată uneori sufletul din scorbura sa, făcându-i vizibile contururile.
Scriitorul are sarcina imobilizării existenței în cuvinte, salvând-o astfel din încleștarea timpului.
Gestul de-a scrie este o tentativă (una din multe posibile) de exprimare a unui potențial. Este o căutare a limitei proprii, încercând astfel să-ți vezi „conținuturile”. El aduce de fiecare dată în prezență dimensiuni necunoscute chiar și pentru propria persoană. Motiv pentru care a scrie este simultan o formă de cunoaștere a chipurilor diferite pe care le poți lua, dezvăluire de sine și prezentare a alterității. Altfel spus, o formă de a accede la propria intimitate privind pe gaura cheii.
Când nu pot scrie mă simt aidoma unei femei ce nu poate avea copii, adică având amputată o importantă dimensiune a existenței proprii.