Globalizarea schimbă vecinătăţile ce joacă un rol important în continua noastră modelare, generând nu o repetare a identicului, ce favorizează comunitatea, ci o dezvoltare a aleatorului, însoțită de comuniuni abstracte, la distanță, închegate în interiorul conceptului de umanism, dar fără a exista neapărat o localizare spațială și, totodată, discret atemporale. Este, poate, primul semn la ieșirii din Istorie; însă o altfel de ieșire.
În termenii sociologiei contemporane, lupta pentru limbă, pentru menținerea și dezvoltarea ei, este o străduință în favoarea capitalului social. Identitatea de limbă este încredere reciprocă, nesesizată ca atare de membrii comunității, dar reafirmată cu fiecare rostire. Acesta este punctul de pornire în cercetarea socialului.
Putem înțelege modul în care societatea ne cheamă să rostim anumite idei, ne împinge spre anumite formulări și înțelegeri, raportându-ne la acțiunile de educare (manipulare) a propriilor copii, în cadrul căror le încurajăm în mod explicit și implicit anumite forme de exprimare și le descurajăm pe altele. Suntem copiii societății, situți la îndemâna celor care au controlul discursurilor despre Bine și Rău.
Socialul tinde să fie acaparator în raport cu individul, având suficiente resurse pentru a-l absorbi total. Cum individul nu poate exista fără social s-ar părea că nu este nicio problemă. Numai că socialul reflectă de fiecare dată o formă bine determinată de organizare a societății, care pune în scenă o anume mentalitate. Or, acapararea individului riscă să constituie închiderea lui într-o mentalitate specifică forțându-i ratarea altor perspective. Existența captivă în structurile unei mentalități sociale constituie o formă de anulare a libertății.
Mă întreb dacă nu cumva desființarea serviciului militar obligatoriu are legătură cu dorința de a lăsa populația incapabilă de acțiune armată, făcând-o mai ușor de controlat. O armată profesionistă presupune indiscutabil supunerea față de cei care-o plătesc. Poate că este primul pas spre trecerea la armatele private.
Uniforma militară are două trăsături esențiale: circumscrie o lume (prin formă și culoare), dominată de reguli proprii și diferită de restul, și face vizibil sistemul ierarhic intern (esența ordinii). Ea este un exemplu vizibil al structurii ierarhice cvasi-invizibile specifică oricărei societăți.
(Imagine: James Gillray, Corresponding Society Meeting)
