Fac parte din categoria cetățenilor care cred că alegerile personale în zone ce țin de sfera privată ar trebui să determine consecințe strict private. Altfel spus, consecințele asumării valorilor religioase ar trebui limitate la cei care le asumă.
În limita posibilităților de înțelegere ale unui profan, cred că raportarea unora dintre semeni la religie stă sub semnul unei diferență dintre aparență și esență, ce poate fi descrisă ca fățărnicie. Termenul fățărnicie necesită o utilizare prudentă, referința sa aici având în vedere adeziunea integrală la un model. Fățărnicia indică aparența aderenței: aderența este situată mai curând în planul discursului (presărat cu dese trimiteri la concepte religioase) și în cel al unora dintre comportamente (limitarea la comportamente ritualice). Fățărnicia arată o inversare a direcției de adaptare: adaptarea integrală a comportamentelor la valorile religioase este înlocuită de încercările de reinterpretare a valorilor astfel încât ele să devină coerente cu comportamentele.
Recursul la termenul fățărnicie nu reflectă intenția de a judeca un astfel de comportament, ci are un scop strict metodologic: redarea specificului unei legături. Fățărnicia, gândită ca o legătură slabă, aparentă, la un sistem de valori declarat cred că este o strategie de supraviețuire, ce trebuie înțeleasă în funcție de caracteristicile mediului. Sugerez astfel că ceea ce tindem să definim drept fățărnicie ar putea să dea seama de o strategie adaptivă, adecvată la caracteristicile mediului. Este drept că n-ar trebui să ratăm contribuția noastră posibilă la aceste caracteristici dar, în egală măsură, este util să înțelegem partea de destin pe care o conține mediul nostru existențial pe care-l numim România.
Într-o judecată generală, măsura în care religia s-a adaptat la acest mediu este mai mare decât cea a adaptării oamenilor la religie. Asemenea religiei, comunismul a preluat la rândul său câteva caracteristici care-i preced existența, fiind nevoit să țină cont de mentalități. Nivelul de relativă toleranță față de Biserică (raportat la soluțiile extreme adoptate prin alte părți ale lagărului comunist) dă seama de o formă de înțelegere a limitelor posibilului. A ne văita ca până și comunismul a fost la noi lipsit de ceva propriu ar putea să dea seama de neînțelegerea faptului ca așezarea aparentă, în orice formă, ține de esența strategiilor de supraviețuire specifice acestui spațiu.
O zicală de tipul „Capul plecat sabia nu-l taie!” arată comportamentul aparent, nu ce-ar trebui să se întâmple cu mintea. Așezarea minții pare să stea sub semnul „Zi ca ei și fă ca tine!”, expresie ce scoate la iveală distanța dintre gând și comportament, neasumarea unității. Distanța dintre convingeri și comportament afectează însă și structura internă. În discuție este riscul absenței reperelor clare ale interiorității, ca formă specifică de interioritate. O ambiguitate existențială ce generează adaptabilitate. Această (ne)structurare ar putea să indice că pe termen lung contează supraviețuirea, nu semnele lăsate în istorie.
Accentul nu cade pe culpă, ci pe caracteristicile mediului: suntem expuși la valori și presiuni contradictorii, fiind nevoiți să găsim soluții de împăcare. Tensiunea dintre religie, știință și realitate (amplificată de modul în care avem acces la ele) ne pune în situația unei disonanțe cognitive, pentru care căutăm diferite soluții de reducere. Discursurile ce par să ofere forme de împăcare a acestor tensiuni tind să pară soluții salvatoare; mai ales dacă vedem că și alții adoptă o astfel de strategie.
Cel mai recent moment în care a fost evidentă presiunea pe care ne-o generează absența coerenței dintre valori ce aparțin unor domenii diferite a fost oferit de cazul de la Spitalul Pantelimon din București. Din perspectiva efectelor negative cel mai vizibil moment a fost cel al pandemiei. Principala tensiune este generată de faptul că valorile creștinismului ortodox nu sunt coerente în toate punctele lor cu modul de viață actual, acesta din urmă fiind așezat sub semnul științei înțeleasă prin intermediul tehnologiei. Chiar dacă nu putem prezuma un nivel foarte mare de înțelegere a științei, este evident că utilizarea în mod cotidian a tehnologiei este percepută ca un rabat făcut științei (aflată în tensiune cu religia), contribuția la întreținerea disonanței cognitive devenind vizibilă. Putem adăuga rolul tehnologiilor informatice, ce amplifică prezența altor moduri de-a gândit, respectiv presiunea altor valori.
Din categoria incoerențelor face parte mitizarea, ce poate fi înțeleasă ca evitarea asumării contactului cu realitatea. Posibilitatea ei este inclusă în rețetarul credinței încă din momentul în care credităm Divinitatea cu puteri totale, remodelând responsabilitatea pentru a păstra coerența poveștii. Mitizarea reprezintă o formă de refuz a realității în favoarea unei alternative ideale.
Cazul de la Pantelimon și, mai ales, pandemia, au făcut parte din acest scenariu al străduinței de împăcare a credinței cu realitatea, devenind vizibil faptul că, unii dintre noi, ne-am ferit să vedem adevărata structură a realității pentru a ne proteja convingerile religioase. Cumva nu putem să credem ceea ce nu este în interesul nostru. Or, nu este în interesul nostru să acceptăm că putem de fapt mult mai puțin decât ne place să credem, că dacă am lăsa Divinitatea să decidă atunci rezultatele ar fi cu totul altele etc.
În aceste cazuri a devenit vizibil că, din perspectiva majorității societății, judecata sub care cade un comportament medical normal a fost făcut din perspectiva cuiva care crede într-un miracol garantat. În cazul Pantelimon societatea, asemenea instanței, a fost marcată de confuzia între retragerea unei terapii de susținere care nu-și dovedește efectele și amestecul în decizia Divinității privind viața și moartea. În situația pandemiei (cea care a făcut vizibilă disonanța cognitivă căreia acum îi vedem unele dintre efecte) așteptările societății, majoritatea influențate de credință, s-au izbit abrupt de o situația creată de amestecul dintre efectele imprevizibilului, limitele cunoașterii științifice și absența resurselor. Duritatea realității a trebuit să fie compensată cu idealitatea mitizării și cu iluzoria coerență a teoriilor conspirației.
Deși a avut un caracter extraordinar, pandemia a jucat rolul unui revelator al realității cotidiene, dezvăluind distanța existentă între așteptări formate pe baza unei aderențe de suprafață (aparentă) la convingeri religioase și realitate. Disonanța cognitivă stârnită de acest context a născut așteptarea unor soluții sociale de împăcare. Oamenii s-au trezit prinși între nevoia temporară de-a încerca să înțeleagă realitatea și să-și adapteze comportamentele prin raportare la discursuri medicale (științifice) și obișnuința de a căuta soluțiile de coerență între comportamentele lor și valorile religioase. Deoarece înțelegerea complexității și asumarea incertitudinii necesită efort și aduce angoase, a devenit evidentă nevoia în creștere pentru soluții facile, mitizările găsindu-și locul și momentul propice.
O soluție ce pare să împace această disonanță cognitivă o oferă discursurile de tipul naționalism – New Age, mixate cu idei și (mai ales) concepte creștine (denumirea completă pentru ceea ce vedem pe piață bănuiesc că ar fi naționalism legionaro-comunist New Age; contradicțiile în termeni aparținând autorilor unor astfel de discursuri). Oferta a existat pe piață și anterior pandemiei, având însă o aderență (aparent) redusă. Pandemia și războiul au determinat o creștere a nevoii, amplificând în mod firesc șansele de reușită. Cu precizarea că această „nouă spiritualitate” nu este ortodoxă, raportat la creștinism.
Câteva precizări metodologice
Aceste rânduri sunt afectate de păcatul generalizării, riscând să judec în mod greșit sacrificiile unor persoane. Referința lor este limitată la comportamentul câtorva oameni. Nu știu câți au fost, dar nu pot uita ca am întâlnit și ca ei. Ba chiar prezența lor a devenit evidentă, manifestările lor riscând să mă afecteze.
Nu am pretenția unei coerențe perfecte între valorile religioase declarate și comportamente, sau măcar a unui procent de referință al aceste coerențe. Doar mi-am propus să indic ceea ce cred că ar putea să constituie problema, fără a indica soluții posibile sau a indica niscaiva modificări radicale.
Împărtășesc ideea abordării prudente a problemei religiei, a evitării gestului de-a intra cu bocancii în mintea (sufletul) oamenilor. Cu condiția de a nu ne preface că nu vedem ceea ce ar putea fi efectele religiei sau a marketingului religios, indiferent dacă sursa sa este una tradițională sau de tipul New Age.
