Abia ce am publicat articolul în care atrăgeam atenția că principala grijă a guvernanților ar trebui să fie de tipul primum non nocere (să nu facă mai mult rău decât bine prin intervenția lor), că Guvernul a și comis o astfel de eroare. Așa cum indicam anterior, marea problemă a intervențiilor guvernamentale (politicilor publice) o constituie efectele de tipul legii consecințelor neintenționate (numit uneori și efectul cobra): între ceea ce intenționează Guvernul și consecințele măsurilor pe care le adoptă se poate ivi o distanță atât de mare încât intervenția ajunge la final să fie mai dăunătoare decât situația pe care și-a propus s-o combată.
În articolul anterior am încercat să arat că, în scandalul sexual de la SNSPA, problema n-o reprezintă legea, ci neaplicarea ei (alături de o serie de alte cauze). În ultimii 20 de ani (pentru a lua în considerare referința în trecut a plângerilor actuale) legislația pe tema hărțuirii a fost schimbată suficient de mult pentru a incrimina fapte precum cele de care sunt acuzați (deocamdată doar) cei doi (foști?) profesori de la SNSPA și a crea un întreg sistem de prevenție. Din perspectiva prevederilor legale este îndeajuns ca ele să fie aplicate.
Introducerea sesizării prin plângerilor anonime și obligația efectuării cercetărilor în baza lor (pentru a lua în discuție doar acest exemplu), anunțate de ministrul Educației, este exemplu standard de lege a consecințelor neintenționate. Deoarece raporturile dintre profesor și elev/student includ și un aspect de autoritate (nu de putere, cum văd că se sugerează), ele au două consecințe secundare:
- Posibilitatea profesorilor de a comite abuzul de autoritate, inclusiv materializat sub forma hărțuirii sexuale, cum este cazul în scandalul în discuție sexuală. Cazurile (vreau să cred că) sunt relativ rare, prin rar înțelegând de fapt situare sub media cazurile întâlnite în general în societate (relativ-ul vrea să însemne raportare la media societății; raportarea la ideal s-ar putea să fie … ideală). (Cu caracter secundar pentru tema acestui articol: în conformitatea cu legea hărțuirea poate interveni inclusiv între colegi, angajatorul fiind obligat s-o prevină și s-o cerceteze.) Evident, soluția o constituie sancționarea lor atunci când sunt constatate.
- Nemulțumirea inevitabilă a unora dintre elevi/studenți față de manifestarea legitimă a autorității (sarcinile didactice, notarea s.a.). Este bine să ne amintim că finanțarea per student deja a afectat foarte mult calitatea educației, determinând scăderea cerințelor pentru a păstra numărul de studenți. Amplificarea orientării către plezirism a societății (vizibilă, spre exemplu, în propuneri privind reducerea instrucției școlare la formare prin joc; adică, în tendința de a blama solicitările ce vizează efortul și străduința elevului/studentului) tinde să accentueze nemulțumirea față de sarcinile de învățare, abordările tradiționalist-riguroase având cel mai mare risc de a genera resentimente.
Ne putem imagina că, odată cu introducerea plângerilor anonime, se generează și posibilitatea hărțuirii morale a cadrelor didactice, fără autor cunoscut, prin intermediul plângerilor anonime. Este suficientă ivirea unui singur caz într-un colectiv pentru ca ancheta și blamul (inerent) nejustificat pe care-l trăiește unul dintre colegi să genereze forme ale „educației defensive”. Unul dintre efectele negative îl va constitui introducerea (sau accentuarea) distanței dintre profesori și elevi/studenți.
După cum se poate constata, efectele agresiunilor sexuale ajung să fie multiplicate, prin intervenții necugetate, cu „mâna Guvernului”, agresorii ajungând „să-și violenteze” în mod indirect toți foștii colegi. La final, „medicamentul” gândit de guvernanți la această „boală socială” va face mai multe victime decât afecțiunea în sine, așezându-se pe definiția legii consecințelor neintenționate.
În opinia mea există la ora actuală două evenimente care au cu adevărat caracterul de scandal social, impactul abaterilor ce fac tema lor fiind la o scară foarte largă. Voi începe cu prezentarea lor în ordinea inversă a importanței.
(1) Articolul publicat în urmă cu două zile de cei de la Recorder, pe tema fabricilor de diplome, cu trimitere la (unele dintre) școlile postliceale sanitare. (Cu mențiunea că el vine în continuarea altor documentare pe această temă, cum ar fi cel de anul trecut al celor de la DIGI24.) Deoarece informațiile pe care le avem eu în același sens cu articolul au caracter anecdotic (adică nu sunt bazate pe o cercetare riguroasă), voi analiza impactul social doar din perspectiva datelor publice. Fenomenul pare să fie unul național (estimarea existenței a cca. 250 de astfel de școli indică riscul unui impact foarte mare), fiind confirmat și de președintele organismului profesional al asistentelor medicale.
Așa cum reiese din articol, culpa aparține Ministerului Educației, care alege să se facă că nu vede problema, probabil pentru a nu deranja afacerile pe această temă. În condițiile în care o parte dintre angajările din sistemul public de sănătate se fac pe căi informale (situația este de notorietate, fiind documentată de câteva scandaluri publice), pe această cale intră în sistem și astfel de absolvenți nepregătiți. Efectul negativ asupra calității îngrijirii pacienților este lesne de imaginat (la el adăugându-se impactul asupra celor care lucrează deja în sistem, nevoiți să se descurce cu colegi nepregătiți).
Comparația între cele două scandaluri (ce poate fi efectuată în termeni de impact social, amploarea sancțiunilor penale etc.) l-ar trece de departe pe cel privitor la școlile postliceale de asistente medicale în topul intervențiilor guvernamentale. Faptul că nu se întâmplă asta este îngrijorător.
(2) Campania mediatică pe tema intervenției în actul de justiție a unor generali SRI, desfășurată de una dintre televiziuni. Apropierea principalului actor al acestor reportaje (inclusiv în materie de limbaj; ex. „statul paralel”) de oamenii din perioada guvernului Grindeanu este menită să recomande prudență în raportarea la aceste informații. Cu toate acestea, existența unor anchete pe această temă este suficientă să sugereze riscul unei grave perturbări a justiției. Or, dacă justiția nu funcționează în mod liber atunci noi suntem lipsiți de liberate. În termenii primei teme a acestui articol, degeaba înăsprim legile împotriva hărțuirii sexuale dacă există riscul ca autorii să fie protejați până la nivelul instanțelor. La final îmi rămâne o nedumerire: ce s-a schimbat în noi de nu reușim să reacționăm la fel ca în perioada 2017-2018?
