Tendinţa de unificare, de constituire a Totalităţii, pare a fi generată de dorința Ego-ului de unitate, de-a fi unul (sau una), exercitată „în afară”. Abia apariţia discontinuităţii în acest pol identic (subconştientul fiind exemplul cel mai tare în acest sens) a permis sesizarea discontinuităţilor. Unitatea unei lumi este bazată pe dorinţa de unitate (adică de identitate ca teren ferm) a existenţelor; este o unificare avândul ca punct de plecare pe „Eu!”. Istoria ca închegare a continuului este întemeiată pe „eu”, înţeles din perspectiva unei istorii personale generice. Însă, spre acest mod de a ne vedea pe noi înșine ne forţează societatea: a pedepsi se bazează pe această prezumţie de unitate personală pe care de fapt tocmai o instituie (forţându-mă să fiu identic cu mine în diferite momente ale existenţei mele ce ar putea fi de fapt separate prin discontinuităţi ce rup identitatea). Abia instituţia prescripţiei reuşeşte să repare ceva din această „încarcerare în sine însuşi” pe care o forţează orice sistem juridic. Prin pretenţiile lor la universalitate sistemele juridice au forţat unificări ale discontinuului. Ratăm însă faptul că efectul secundar este însă mai puternic decât cel principal: contribuția la cristalizarea identității depăşește cu mult cazurile în care se reuşeşte „aplicarea justiţiei”, „în care se face dreptate” sau la care ajunge „braţul lung al legii”. Respingerea socială a oricărei forme de schizofrenie, de ruptură în unitatea persoanei, dă seama de teama pe care socialul o nutrește în fața imposibilității pedepsei. În bună măsură, identitatea, în forma afirmată public și constant începând cu modernitatea (ca totalitate) este o instituție juridică necesară pentru ca întregul discurs al dreptului[1]să fie posibil.
[1] Cu importantul său rol stabilizant din punct de vedere social. Fără continua străduință pentru menținerea unui grad de coerență a acestui discurs și ivirea ecourilor sale în mentalul colectiv am fi fost lipsiți de instituții esențiale pentru funcționarea societății: persoana (arhetipul identității), proprietatea (o trăsătură esențială a persoanei), fericirea (una din aspirațiile ce contribuie la cristalizarea sinelui), libertatea (înțeleasă ca posibili ai persoanei), pedeapsa (formă a privării de unele din atributele persoanei) etc. Discursul juridic care contribuie la nașterea și persistența unei anumite forme de identitate este coerent cu acțiunile societății în această direcție, fiind parte a efortului de generarea a unor noi sensuri ale existenței (structurate în cea mai mare parte, în mod inevitabil, pe persoană).
