O nouă esență a umanului?!

Cu ocazia ceremoniei de absolvire de anul acesta (2022) studenții de la specializarea Filosofie ne-au oferit tuturor celor care (se presupune că) le-am îndrumat pașii de-a lungul anilor de facultate statueta din imaginea atașată.

În momentul în care am văzut-o prima dată am gândit rapidă că are un nivel rezonabil de simbolism raportat la ceea ce s-a petrecut (s-au nu) în anii de studiu. Judecata comparativă (cu anii precedenți și cu alte specializări) bănuiesc că i-a adăugat un plus de valoare. Am așezat-o într-un colț de bibliotecă, alături de multe alte lucruri primite și (mai ales) achiziționate, pe care am tot dorit să le încarc cu semnificații în tentativa (iluzorie a) unui spor de sens al existenței personale.

Doar că de ceva vreme, în timpul celor câteva ore de lectură zilnică (care ar trebui să inducă o stare de meditație asupra existenței), statueta în cauză îmi tot atrage atenția. Acestei reveniri continue în atenție am încercat să-i descifrez sensul prin utilizarea a două contexte de semnificare.

Primul este cel cotidian, el operând mai curând în zona evaluării nivelului îndeplinirii funcției de simbol. Acest nivel poate fi rezumat de o judecată de forma: Dacă-mi atrage atenția înseamnă că are putere de semnificare! Judecata trimite către o serie întreagă de analize capabile să descifreze care sunt aspectele pozitive în ordine simbolică.

Al doilea orizont de semnificare este cel sugerat de M. Heidegger în cazul ustensilei: Dacă-mi atrage atenția atunci ceva nu este în regulă cu ea! Format fiind (vreau să cred) intelectual la școala fenomenologiei și „îndopat” cu niscaiva lecturi din Heidegger (multe dintre asimilate abia ulterior; probabil și într-o măsură redusă), am preferat să dau curs acestei direcții de meditație. În acest context întrebarea ar fi: Ce nu este în regulă cu această statuetă?

Înainte de-a încerca să aflu unele răspunsuri posibile cred că sunt necesare câteva precizări.

Statueta face parte din categoria Nordic Abstract Thinker: un grup de statuete[1] ce doresc să ofere diferite simbolizări (abstracte) ale omului gânditor. După cum se poate constata, celelalte două statuete merg pe aceeași idee a unei corporalități parțiale. Ținând cont că este vorba de-o abstractizare am putea considera că nu este nimic în neregulă. Problema nu este însă atât de simplă. Statueta dorește să fie o stilizare a structurii umanului prin accentuarea părții gânditoare.[2] Atenția îmi este atrasă de ceea ce lipsește: regiunea toraco-abdominală. Stilizarea filosofică a umanului pare să treacă prin necesitatea eliminării acestei regiuni. Înțeleg că stilizarea prin excelență presupune o reducere a întregului la câteva elemente. În egală măsură însă cred că acest procedeu trebuie să respecte regula reținerii elementelor esențiale.

Prima mea reacție (actuală) a tins să fie la adresa studenților, ea putând fi circumscrisă de întrebarea: Cum au putut să ofere o astfel de stilizare a procesului gândirii în condițiile în care le-am tot vorbit despre importanța corpului în existența acesteia? Există mai multe chipuri în care această modalitate de a exprima o esență a umanului contrazice ceea ce am intenționat să le transmit de-a lungul timpului. Deși problema este mai curând una a distanței dintre intențiile mele și modalitatea în care am reușit să le transpun practic, amintesc câteva zone de contradicție:

1. Unul dintre ultimele cursuri la Filosofia minții a avut ca temă prezentarea propunerii făcută de Antonio Damasio (desfășurată cumva în continuarea sinelui incorporat propus de M. Merleau-Ponty) pentru înțelegerea sinelui și a conștiinței[3], corpul și senzorialul ocupând locuri importante. Din ea și din cea mai mare parte a gândirii fenomenologice (pe care am amintit-o în treacăt) reies multiplele modalități în care corpul contribuie la existența sinelui (pornind de la sinele pre-reflexiv – exemplul utilizat fiind conștiința non-tetică de sine la J. P. Sartre –, continuând cu sinele reflexiv și sfârșind cu încercările de prindere a acestuia în discursul obiectiv al științei). Contrar afirmațiile lui Descartes, corpul nu aparține doar lumii fizice (res extensa), ci participă și la regiunea gânditoare a lumii (res cogitans). Nu trebuie să căutăm puntea dintre corp și minte; raportat la „Dubito ergo cogito” corpul este deja acolo, în acel (implicit) „eu gândesc”.
2. Analiza specială a minții (desfășurată la cursul de Filosofia minții) trebuie privită din perspectiva unei reducții fenomenologice: o suspendare (epoché) a raportării naturale la minte pentru a permite intuiția de esențe. Așa cum epoché nu anulează legăturile tradiționale (doar le suspendă temporar), tot astfel analiza dedicată a minții nu trebuie înțeleasă ca o detașare a ei de corp și lume. Decapitarea, o separare a capului de corp, reprezintă (cel puțin deocamdată) unul din mijloacele de-a sfârși o minte. Chiar dacă n-am avut timpul necesar pentru a le vorbi suficient de perspectiva enactivă, am reușit să le fac câteva sugestii privind necesitatea integrării corpului în cercetările privind mintea.
3. Asocierea gândirii cu inacțiunea/șederea trebuie evitată. A gândi este o activitate și, cel mai adesea, necesită verificarea prin intermediul acțiunii. A paria pe propriile ideii, acționând și trăind conform lor, este unul dintre sensurile tari ale filosofiei. Continua referință la înțelegerea filosofiei în Grecia antică (o înțelegere mediată de Pierre Hadot[4]) a constituit unul din punctele de început. Reluarea obsesiva a câtorva dintre ideile lui Nasim Taleb a fost cea mai vizibilă continuare. Utilizarea gândirii pentru a face (evitarea limitării la producerea diferitelor forme de discurs) a fost una dintre recomandările susținute (vreau să cred) de exemplu personal.
4. Cantonarea în modelele tradiționale, cel mai frecvent în cel al intelectualului izolat în turnul de fildeș și neînțeles de contemporanii săi (statueta ar putea simboliza intelectualul, izolarea în turnul de fildeș fiind înlocuită cu detașarea față de propriul corp), este greșită. Este drept că unii dinte cei care au practicat acest model existențial au rămas în istorie. Însă, nu este clar dacă nu cumva este vorba de o corelație accidentală. De la D. Hume știm formula acestei erori „Post hoc ergo propter hoc”: din faptul că au rămas în istorie după ce au stat izolați nu putem deduce legătura cauzală dintre izolare și notorietate. Întreaga știință a rețelelor sociale sugerează că lucrurile ar sta mai curând invers: capacitatea de închegare a relațiilor sociale și gradul de conectare constituie variabile importante în predicția probabilității notorietății.[5]
5. O bună parte a temelor de gândire este dată tocmai de această regiune a corpului (unii ar spune că sunt și rezolvate tot acolo).
6. Întreaga discuție pe tema societății de consum a reliefat corpul drept un element esențial al economiei de piață, dorințele ce-și au izvorul în el participând la menținerea în mișcare a acestui mecanism (pe care-l credem) menit să genereze o continuă creștere a bunăstării.

Nu vreau să fiu înțeles greșit: acesta nu este o judecată a alegerii făcută de tinerii care au dorit să lase o amintire. Cum spunem, raportat la intențiile lor cred că gestul a fost unul reușit.[6] Suplimentar, pentru o societate ce face din consum principalul sens al existentei, alegerea studenților poate fi lesne interpretată ca reușită în orizontul dorinței de simbolizare estetică, bazata pe exagerarea trăsăturilor considerate importante. Alegerea studenților constituie in special prilejul utilizat pentru exprimarea câtorva idei pe tema a ceea ce pare să fie o direcție a mentalității contemporane.

În discuție este de fapt posibilitatea ca acest stil de reprezentare a esenței umanului să reflecte o parte importantă a mentalității epocii. Cu alte cuvinte, tema o constituie de fapt modalitatea în care înțelegem umanul.

Puteți găsi o justificare parțială a interogațiilor mele încercând să comparați aceste stilizări cu Gânditorul de la Hamangia  sau cu Gânditorul lui A. Rodin. Ele ar putea crea un context relevant pentru a înțelege că este îndreptățită preocupare mea față de trecerea la o altă modalitate de esențializare a umanului. Dacă ne gândim, spre exemplu, la modalitatea în care bizantinii pictau omul, evidențiindu-i mai curând aspectele esențiale pentru relația sa cu Divinitatea, putem observa că stilizările în discuție ar putea indica esența umanului într-o zonă a restrângerii corpului la anumite componente ale sale. (În egală măsură, ar putea fi vorba de „omul online”, membrele făcând parte din elementele ce participă la medierea legăturii cu acest nou spațiu al lumii.)

_______________________________________

[1] N-am avut răbdarea de-a le căuta autorul.

[2] Aș adăuga și a celei lucrătoare, dar sunt convins că acest al doilea strat este adăugat mai curând de mintea mea. Deși această simbolizare a corpului uman pare să fie coerentă cu idealul lucrătorului, ea este în contradicție cu economia de piață: idealul acesteia din urmă îl constituie lucrătorul-consumator, consumul (de preferat pe datorie) fiind forma de control privilegiată de acest model economic.

[3] Antonio Damasio, Sinele. Construirea creierului conștient. Humanitas, București, 2016.

[4] Cel mai bun exemplu: Pierre Hadot, Ce este filosofia antica? Editura Trei, 2020.

[5] A se vedea lucrarea lui Albert-László Barabási, Formula. Legile universale ale succesului, Editura Trei, 2020.

[6] S-ar putea chiar ca imboldul inițial să fie dat de preluarea unui spirit creștin, Influențat, probabil, și de faptul că facultatea este de Istorie, Filosofie și Teologie. O facultate ce aduce laolaltă în aceleași spații persoane care aderă la dogme și (pe alocuri) persoane dispuse să interogheze toate perspectivele.