Având în vedere disputele pe tema articolului anterior, unele aproape fizice, mă simt tentat să dezvolt tema, asumând-o public (a doua oară, după cum se va vedea).
Pentru a nu fi greșit înțeles intervin cu câteva precizări tehnice:
Nu sunt adeptul mușchilor ca mediatori ai relațiilor sociale (bănuiesc că deoarece nu sunt genul musculos), displăcându-mi doza de violență zilnică pe care bărbații o promovează, fi și numai ca imagine. Tot așa, nu sunt adeptul țățismelor în dialog, un mod de comportament vehiculat îndeobște de femei. Însă nu mi-am propus să apăr spațiul public de violență ori de incoerența discursului. Doar să-i remarc parte din caractere. Sugerez astfel că nu mă interesează per se lupta dintre feminism și misoginism, deoarece ambele asumă puncte greșite de pornire și aderă, chiar dacă în grade variate, la perspective ideologice. Însă nu-mi pot stăpâni reflexul de-a comenta unele din exagerări. Evident, mascul fiind (sau vrând să par), îmi vine mai ușor să critic exagerările de cealaltă parte, încercând să(-mi) dezvălui o parte din sensurile pe care unii sau unele tind să ni le impună ca valori, sub masca ideologiei corectitudinii politice.
Prima pornire discursivă pe această temă am avut-o undeva prin 1996, odată cu lectura cărți Al doilea sex, scrisă de Simone de Beauvoir. O carte ce merită citită de toți amatorii de abordări filosofice a temelor sexuale. Ca să nu mă repet inutil, o să recurg la un gen prost de promovare, respectiv auto-citarea. Singura scuză o constituie consecvența anumitor poziții (nu știu dacă o anumită dimensiune a consecvenței este în favoarea mea, dar trebuie să mă asum) și, mai important decât asta, preocuparea reflexivă față de tema relațiilor dintre cele două sexe.
(Tragicul în filosofia existențialistă franceză, partea a V-a, Simone de Beauvoir, Al doilea sex sau despre tragicul ce intervine în mod cotidian, pp. 261-327):
„În abordarea sexualităţi autoarei îi scapă, credem, influenţele pe care dorinţele sexuale le exercită în viaţa bărbatului; exemplul cel mai elocvent îl constituie faptul că, în timp ce la femeie este vorba de un proces ciclic al dorinţei (liniaritatea fiind aparentă, determinată de o abordare raţională a propriei sexualităţi, consecinţă a unui model cultural, de un mod de raportare la dorinţele bărbatului de care cel mai adesea femeia se foloseşte încercând să corespundă lor), în cazul bărbatului asistăm la o tensiune constantă, la un imbold persistent de care încearcă să se elibereze pe diferite căi (satisfacerea dorinţei, sublimare, anulare etc.). Raportat la un anumit înţeles al libertăţii putem astfel să constatăm că bărbatul este mai intens dominat de specie, mânat într-o anume direcţie de ceva situat în el şi în afara lui în acelaşi timp, care ajunge să fie el fiind în acelaşi timp glasul speciei[1]. Este o altă formă de înstrăinare, chiar dacă nu este însoţită (aparent doar) de modificări ciclice şi radicale ale organismului. Independenţa bărbatului opusă dependenţei femeii de către autoare trebuie privită mai profund: este o independenţă în care dorinţa este un vector constant ce determină, într-o măsură mai mică sau mai mare, acţiunile bărbatului. Individualitatea lui este construită pe vocea speciei a cărei chemare este intermediată de dorinţa sexuală; raporturile lui cu lumea sunt modulate de aceasta. Heidegger vorbeşte de ustensilă pentru a descrie modalitatea dominantă în care Dasein-ul se raportează la lucruri. Din această perspectivă putem vorbi de o mediere sexuală a raporturilor bărbatului cu lumea, dorinţa sexuală creând înspaţieri, temporalizări etc. Spre exemplu, casa este spaţiul primordial al bărbatului, pornind de la care el îşi „generează” celelalte spaţii. Dar casa este un spaţiu ce poate fi înţeles predominant ca locul de satisfacere (în mod constant) a dorinţelor sexuale. Bărbatul se aşază la casa lui pentru a nu mai fi nevoit să alerge continuu după o femeie (sau alta), pentru a-şi satisface periodic (conform periodicităţii proprii vieţii) dorinţele sexuale. Ea îmbracă un aspect de normalizare a vieţii sale sexuale pornind de la care pot fi înregistrate şi variaţiile. Aventurile sunt plecări de acasă (mai scurte sau mai lungi) urmate de întoarceri acasă (uneori). Constatăm astfel că dorinţa sexuală poate fi privită ca un existenţial[2].”
(pp. 276-277)
[1] Folosim conceptul de glasul speciei mai degrabă într-un înţeles lărgit, incluzând cumva în el şi presiunea socială (exercitată, spre exemplu, prin intermediul modelului cultural).
[2] În mod evident acesta este un mod de abordare ce se raportează la gândirea lui Heidegger, în special cea desfăşurată în Sein und Zeit.
