Observ cu tristețe o serie întreagă de persoane (și, în unele cazuri, personalități) care exultă și exaltă la bullingul politic practicat de reprezentații executivului SUA.
Înțeleg că libertatea opiniilor trebuie să fie apărată, că diversitatea acestora (uneori uluitor de dispersate) poate fi o bună sursă de idei. Îmi pare greu de înțeles însă cecitatea pe care o dovedesc susținătorii lui D. Trump în fața consecințelor diferitelor acțiuni ale celui adulat.
Dată fiind mulțimea ideilor pe care acești fani le rostogolesc în sprijinul promovării unor astfel de poziționări publice, am impresia că în joc ar putea fi și o formă de masochism, asumat sau inconștient. Subiectiv fiind, am senzația că astfel de persoane se bucură, în mod implicit, de faptul că România este împinsă din nou la periferia lumii, noi (adică și ei) devenind iarăși cetățeni de mâna a treia, de afectarea structurii supra-statale din care am ales să facem parte, în condițiile în care Uniunea Europeană este ținta unor atacuri ce au ca scop disoluția ei și altele asemenea.
Aceste personaje nu par să conștientizeze (sau nu le pasă că) impactul general asupra României și românilor tinde să fie unul negativ. Motivul probabil ar putea să-l constituie respingerea unui adevăr social asumat de UE ca valoare fundamentală: mai binele propriu depinde în foarte mare măsură de binele celorlalți. Acești oameni par să-și rezume evaluarea reușitei personale la amploarea diferențelor dintre ei și semeni, preferând să-și găsească modelele în pseudo-elitele care-și investesc viața în astfel de diferențieri bazate pe afirmarea pe seama (costurile) altora. Sunt oamenii care refuză să conștientizez că a-i face pe alții să piardă determină amplificarea generală a suferinței umane, fiind parte a contribuției proprii la perpetuarea și amplificarea răului. Deoarece acest model de reușită universalizează diferențierile, aderența la el aduce o inevitabilă ambiguitate de statut, cel mai adesea actorii săi având simultan și statutul de victime ale celor care ocupă un rang mai înalt în ierarhia abuzatorilor. Cu alte cuvinte, românii care se visează în topul local al generatorilor noii ierarhii, sunt în mod simultan victimele celor mai puternici, singura lor salvarea fiind bazată pe direcție în care aleg să privească.
Mihail Neamțu pare să fie simbolul unui fenomen social mult mai amplu, caracterizat de prostia masochistă. Acest personaj ne ajută să înțelegem ceva din resorturile interne ce determină valul de adulatori ai președintelui SUA la astfel de manifestări, pe primul loc fiind speranța că în noua (dez)ordine și-or găsi un loc de frunte. Ceea ce-mi sugerează că în multe cazuri ar putea fi vorba de forme ale inadaptării la libertatea democrației și la posibilitatea de căutare a propriului sens în viață. Entuziaștii noului regim politic din SUA (ce se petrece la ora actuală în instanțele federale ale acestui stat justificând ideea încercării de-a instaura un nou regim politic) par să fie mânați în luptă de visul secret al ivirii unor idoli politici, capabili să le lumineze temeiul propriei existențe și de speranța unor schimbări care să le deschidă calea afirmării.
Subiectiv fiind, cred că a vedea în D. Trump sau J.D. Vance personaje demne de admirație înseamnă a rata întâlnirea cu noile chipuri ale răului, născut în sânul a ceea ce ne-am obișnuit să considerăm a fi un model de democrație.
Cu un pic de documentare oricine poate descoperi că administrația Trump a făcut deja în doar trei săptămâni tot ce a intenționat să facă Dragnea[1] înmulțit cu trei: o bună parte din cei implicați în anchetarea lui D. Trump au fost deja concediați, mai toți inspectorii care ancheta firmele lui E. Musk au fost concediați… și lista poate continua cu o serie întreagă de aberații care nu au nicio legătură cu democrația. Asta în timp ce J.F. Vance încearcă să țină lecții de democrație Europei.
Vin americanii! Însă, nu cei pe care-i i-am așteptat.
Visul american pare să se transforme într-un coșmar, care ne generează insomnii tuturor celor care ne simțim europeni.
Speranța mea este că aceste agresiuni vor deștepta solidaritatea europenilor (așa cum au trezit mândria canadienilor și reacția Mexicului), având la final efectul invers celui dorit de D. Trump.
Toți ne putem înșela în opțiunile inițiale (am făcut-o și eu de câteva ori). Însă, partea de care alegem să ne situăm împotrivindu-ne evidenței spune ceva esențial despre noi. Cred că în plan politic problema nu este eroare, ci persistența în greșeală, în condițiile în care dovezile sunt lesne de accesat. Refuzul de-a observa datele și faptele aduce în discuție o poziționare de esență, ce tinde să ne definească.
Dacă în pandemie am vorbit despre proștii prostiți, acum trebuie să constat că am coborând încă o treaptă a umanității, ajungând la proștii chinuiți, care se bucură de suferința pe care le-o provoacă falșii idoli.
Declarație privind conflictul de interese
Chiar dacă afirm destul o formă de indecizie în a alege între politicile de stânga și cele liberale (ce ar putea corespunde unei forme de situare la centru), sunt unul dintre susținătorii modelului de democrație promovat de Uniunea Europeană. Prefer statul bunăstării sociale (statul social), respingând capitalismul sălbatec.
Această alegere ar putea fi influențată de formarea inițială în perioada comunistă (care este posibilă să-mi fi creat unele sensibilități față de social și/sau de interesele profesionale și personale actuale. Alături de câteva discipline de Filosofie predau Relații de muncă și dialog social (și câteva discipline asociate), îmi desfășor o altă parte a activității profesionale în domeniul Relațiilor de muncă și dialog social și în cadrul unor proiecte finanțate de U.E. implementate în acest domeniu.
_______________________
[1] Împotriva intențiilor și acțiunilor acestuia am ieșit la proteste în deceniul anterior, considerându-l un chip al răului antidemocratic. Între timp am uitat că Dragnea se visa și el un apropiat al lui D. Trump, străduindu-se să-i transpună ideile în plan local.
