Politicienii români ne par din ce în ce mai proști, primul ministru al României, Viorica Dăncilă, figurând în topul listelor noastre.
Povestea asta pare să ne inducă un sentiment de mulțumire, mintea noastră rulând rapid diferite argumente care ne avantajează. Unul dintre ele bănuiesc că sună cam așa:
Noi suntem mai isteți decât ei. Fiind mai isteți de fapt noi meritam acel loc. Însă nu-l avem, semn că suntem nedreptățiți. Ne putem liniști acum, având această dovadă a valorii noastre.
În loc să se întristeze în fața semnelor de prostie furnizate de Putere, Opoziția se bucură: nu vede problema, ci doar oportunitatea pe care astfel de comportamente o creează, respectiv de a veni, cumva, la putere.
Prostia nu are însă culoare politică. Este suficient să ne gândim la D. Trump pentru a observa lipsa de discriminare cu care prostia lovește și în partea dreaptă a tabloului ideologic. Dacă vi se pare că distanța este prea mare față de România atunci urmăriți atitudinea câtorva dintre intelectualii români de dreapta față de „fenomenul D. Trump”! Faptul că ei simt nevoia să-l apere cu orice preț ne indică că s-ar putea ca abordarea în paradigma prostie-deșteptăciune să fie greșită în materie de politică.
Evident, trebuie să admitem și posibilitatea unui masochism al intelectualilor români în raport cu puterea. Spre exemplu, sprijinul de care s-a bucurat Traian Băsescu din partea unora dintre intelectuali în perioada în care era președinte poate fi socotit un capăt de dovadă. S-ar putea însă ca nici această perspectivă să nu fie corectă, în discuției fiind mai curând o formă de pragmatism ivită pe fondul unor grade de neputință politică.
În discuție este o scădere a așteptărilor pe care populația le are de la reprezentanții ei. Nu vă speriați: această scădere este relativă, fiind conturată mai curând prin raportare la niscaiva idealuri! Trebuie să ne amintim că am avut aproape 50 de ani de reprezentare politică lipsită de aderența la vreo structură axiologică. Ei au fost urmați de aproape 30 de ani de ratare, în majoritatea cazurilor, a legăturii reprezentanților cu diferite forme ale valorii personale.
Ce ar trebui să ne sperie este posibilitatea ca prostia politicienilor să aibă statutul de eșantion reprezentativ privind gradul nostru de inteligență. Forma pe scurt a ideii: prostia lor este de fapt prostia noastră. Noi i-am ales ca reprezentanți.
Există însă și aici un argument liniștitor: poate este vorba doar de prostie politică din partea noastră, în rest noi dovedindu-ne deosebit de isteți. Suntem suficienți de isteți, spre exemplu, pentru a nu ne lăsa tulburați de riscul ca prostia politicienilor noștri să fie tot ce-și va aminti posteritatea despre noi.
PS: Mărturisesc că nu sunt dumirit în ce zonă să-l situez pe Petre Daea, el fiind de fapt cel mai îngrijorător personaj. Ca să-mi înțelegeți temerile imaginați-vă un regat în care bufonul a ajuns rege! P. Daea ar putea fi un revelator mai fidel al neputințelor noastre decât premierul.
