Deoarece am observat mai multe discuții pe tema derapajelor evaluării elevilor/studenților din perioada pandemiei, principala explicație cauzală bazându-se pe restricțiile generate de Regulamentul General de Protecție a Datelor Personale (GDPR), exprim aici un punct de vedere.
Problema cred că este formulată în mod greșit, ratându-se principala perspectivă a interogațiilor. În loc să ne întrebăm ce posibilități ne oferă GDPR-ul am putea începe prin a ne întreba: Cine ne permite evaluarea unui elev/student fără a-l vedea?
Rog pe cei care au argumente să le ofere!
Nu încercați să argumentați în favoarea interdicțiilor de-a utiliza camera/a obliga elevii/studenții să deschidă camera, ci în favoarea posibilității de-a face evaluarea unui elev sau student fără să-l vedeți în timp ce răspunde! Această perspectivă cred că evidențiază rapid următoarele aspecte:
- nu avem dreptul să efectuăm evaluarea fără a vedea persoana evaluată deoarece avem obligația de a identifica persoana evaluată și faptul că ea este cea care oferă răspunsurile;
- dacă elevul/studentul dorește să fie evaluat atunci trebuie să respecte această condiție;
Personal cred că soluțiile tehnologice permit accesul la un nivel rezonabil de rigurozitate a evaluării. Pe alocuri chiar se apropie mai mult de obiectivitate comparativ cu formula tradițională (câteva exemple: testele grilă, take-home exam).
Desigur, știm toți că ansamblul abilităților de a utiliza metode neortodoxe nu poate fi egalat întotdeauna de soluțiile menite să asigure că așa ceva nu se întâmplă. Problema nu ține musai de diferența de imaginație dintre cei care încearcă „soluții alternative” și cei care ar trebui să controleze, ci de resursele disponibile. Posibilitățile tehnice de control a onestității aflate la îndemâna profesorului sunt limitate. Spre exemplu, în absența obligației elevului/studentului de-a utiliza o a doua cameră, care să ne arate ce este pe monitorul acestuia în timpul examinării (aceasta este o procedură aplicată deja în alte părți), există riscul unei diferențe între cel pe care ni-l arată camera și ce-l care răspunde la un test scris. O soluție parțială de-a compensa acest risc este evaluarea complementară desfășurată prin intermediul unor răspunsuri personale date în mod direct (de preferat la un set de întrebări rapide).
Personal sunt convins că desfășurarea activităților online nu înseamnă cursuri trimise pe e-mail sau prin poștă, sesiuni audio și alte variante de acest tip, ci impune obligativitatea celui care desfășoară acțiunea (predare, prezentare, răspuns) de a fi vizibil în timp ce desfășoară o astfel de acțiune.
În egalăm măsură, desfășurarea examinării în condiții online nu este coerentă cu incapacitatea de a vedea elevul/studentul. Cu alte cuvinte, nu cred că există nici un argument solid pentru desfășurarea examinării fără ca elevii sau studenții să poată fi văzuți.
Cred că în discuție este un amestec dintre lipsa de curaj și o formă de complicitate, ce străbate toate straturile sectorului educațional. Pentru a evita ambiguitățile ce conduc la interpretări inadecvate (situație destul de frecventă într-un sistem intens birocratizat, cum este cel educațional) cred că ar fi utile câteva prevederi exprese în domeniu, care să stabilească obligația atât pentru profesori cât și pentru elevi de-a desfășura activitățile didactice numai cu camerele video deschise. În felul aceasta nu am mai preda la avataruri și, mai ales, nu s-ar ajunge în situația de-a evalua avataruri.
NOTĂ: Ideile prezentate nu exclud posibilitatea ca în curând să avem niscaiva avataruri (ori ceva similar) care să lucreze pentru noi. Doar că nu am ajuns acolo, avatarurile notate în educație fiind doar „chipul” pe care-l ia inexplicabila toleranță față de ratarea condițiilor minimale ale unei evaluări obiective.
