O veste tristă circulă în rândul unei părți semnificative a iubitorilor de filosofie din România: a plecat de lângă noi filosoful Tudor Ghideanu.
Nu pot afirma că l-am cunoscut în mod personal, fiind vorba mai curând de câteva întâlniri directe cu caracter sporadic. De aceea, nu pot spune cine a fost (sau cine nu a fost) Tudor Ghideanu. Pot însă să evidențiez contribuția pe care câteva dintre cărțile gânditorul Tudor Ghideanu au avut-o la una dintre direcțiile mele de cercetare filosofică, aceasta reprezentând o formă aparte de-a cunoaște pe cineva.
Filosoful Tudor Ghideanu mi-a fost de un real ajutor prin câteva dintre cărțile publicate, în condițiile în care am reluat mult mai târziu, pe cont propriu, câteva dintre pasiunile domniei sale: fenomenologia și existențialismul francez. Îi datorez astfel prof. Tudor Ghideanu prima orientare, „de la distanță”, prin intermediul scrierilor sale, asupra existențialismului francez, ele fiindu-mi de un real ajutor în activitatea de elaborarea tezei de doctorat (Tragicul în filosofia existențialistă franceză, 2008). Această influență este mai ușor de înțeles amintind că în anul 1972 prof. Tudor Ghideanu a susținut teza de doctorat cu titlul Curentul fenomenologic în filosofia franceză contemporană iar în anul 1979 a publicat lucrarea Percepție și morală în fenomenologia franceză (Ed. Științifică și Enciclopedică, București).
Pentru mine gânditorul Tudor Ghideanu rămâne personalitatea care a făcut cea mai semnificativă deschidere inițială a gândirii filosofice românești către înțelegerea filosofiei existențialiste franceze. E bine să ne amintim că s-a dovedit o alegere riscantă, mutarea mainstream-ului intelectual românesc postrevoluționar în zona viziunilor politice de dreapta aruncându-i munca într-o zonă de umbră. Pentru buna înțelegere a situației merită să amintesc aici comportamentul asimetric al mainstream-ului intelectual românesc postrevoluționar: în timp ce în cazul unor gânditori de dreapta le-a separat opțiunile politice de opera filosofică (o abordare corectă, din punctul meu de vedere), acest comportament fiind cel mai vizibil față de Martin Heidegger, în cel al gânditorilor de stânga le-a ocultat receptarea operei prin accentul pe preferințele politice, existențialismul francez fiind una dintre victimele acestei asimetrii. Această structurarea resentimentară a preferințelor intelectuale a afectat vizibilitatea publică a celor care și-au consacrat o bună parte a eforturilor intelectuale înțelegerii și prezentării unor curente contemporane de gândire, cum este existențialismul francez. Nu-mi este tocmai clar dacă atitudinea față de Tudor Ghideanu a fost sau nu și rezultatul unei concurențe intelectuale. Am în vedere faptul că atât Martin Heidegger cât și unii dintre existențialiștii francezi (Jean Paul Sartre și Maurice Merleau-Ponty) se situează în continuitatea aceleiași metode filosofice: fenomenologia.
Din punctul de vedere al consecințelor unora dintre opțiunile filosofice ale gânditorului Tudor Ghideanu merită amintit că gândirea fenomenologică existențialistă franceză este de actualitate, o bună parte a abordării filosofice a conștiinței și cogniției – spre exemplu, perspectiva celor 4 E asupra cunoașterii/conștiinței (în literatura de specialitate anglo-saxonă): întrupată (embodied), încorporată (embedded), enactivă (enacted) și extinsă (extended) – continuând unele dintre perspectivele lui M. M. Ponty și J. P. Sartre. Cu alte cuvinte, alături de continuitatea pe care au afirmat-o deja în limba română câțiva dintre traducători și gânditori, preferința prof. Tudor Ghideanu pentru o modalitate de cercetare filosofică se dovedește la ora actuală coerentă cu câteva curente occidentale de gândire. Acesta este un argument în plus pentru a reține contribuția prof. Tudor Ghideanu la gândirea filosofică românească.
Prin tot ce ați gândit și publicat rămâneți în amintirea mea și în memoria gândirii filosofice românești, domnule profesor!
