În lumea medicală există un imperativ ce poate fi aplicat tuturor funcțiilor ce au un impact mare asupra oamenilor (individual sau social): Primum non nocere!, acesta putând fi tradus de forma: Înainte de toate, să nu faci rău! Din perspectiva profesională, scopul său este de a ghida ordinea de estimare a efectelor intervenției, orientând astfel decizia. Rostul său este însă de a proteja interesele beneficiarilor intervenției.

Aplicat la cazul alegerilor prezidențiale, principiul primum non nocere ne arată că, în primă instanță, nu trebuie să ne uităm la cât de mult bine ar putea să ne facă unul sau altul dintre candidați dacă ar ajunge în funcția de președinte, ci să ne asigurăm că nu ne face rău.

Motivul este unul simplu: funcția de președinte al României este asimetrică din perspectiva impactului: datorită atribuțiilor, președintele nu poate face foarte mult bine, dar poate genera foarte mult rău. Altfel spus, principalul criteriu al selectării unui candidat dintre cei doi îl constituie amploarea răului pe care estimăm că îl poate genera fiecare dintre ei.

În evaluarea mea o persoana ezitantă, nesigură, dar care se menține pe linia inițială, poate face mult mai puțin rău decât o persoană cu convingeri ferme, dar greșite, mai ales dacă promovează o reorientare la 180° a situației.

Predau de cca. un deceniu Gândire critică și Teoria cunoașterii științifice și, în limita cunoștințelor mele, Călin Georgescu cred că îndeplinește criteriile pentru o serie întreagă de domenii ale… erorilor de gândire. Nu doar că încalcă frecvent regulile argumentării corecte, dar rostește convins o serie de sentințe ce contravin unor cunoștințe științifice elementare și afirmă aspecte paranormale[1] care nu au trecut niciodată testul verificărilor. În termenii lui James Randi (un personaj sceptic care și-a dedicat viața demonstrării excrocheriilor paranormale) aceste comportamente îl încadrează la termenul escroc. Or, a alege un escroc ce pare convins de puterile sale paranormale, care rostește cu convingere și carismă o serie întreagă de aberații, înseamnă a prefera pe cineva care insistă cu convingere în eroare, având capacitatea de persuasiune necesară pentru a-i atrage și pe alții în rău. În măsura în care convingerile pe care le afirmă CG îi aparțin, ele sunt o mărturie a insensibilității personajului la dovezi și argumente. Postul de președinte al României are drept caracteristică esențială adoptarea deciziilor în funcție de informații, argumente și propriile repere morale, CG ratând adecvarea la fiecare dintre ele.

N-am cu cine vota! Dar trebuie să aleg!

Dacă vom compara calitățile individuale ale candidaților cu așteptările noastre atunci, în cazul multora dintre noi, pare îndreptățită afirmația: „N-am cu cine vota!”.

Problema este că viața ne pune în situația alegerii dintre variante existente, reale, aflate deseori la distanță de cele ideale. În privința candidaților la funcția de președinte este clar că nu putem alege opțiunile pe care să le avem, ci doar trebuie să selectăm dintre cele două persoane ajunse în postura de candidați. În astfel de situații trebuie să comparăm caracteristicile variantelor pe care le avem între ele, străduindu-ne să estimăm consecințele lor posibile. Or, chiar dacă ambele variante sunt departe de ideal,[2] putem constata că între cele două variante este o distanță enormă în privința riscurilor.

Pe fond, raportat la ideal nici eu n-am cu cine vota; nici unul dintre cei doi candidați nu mă reprezintă. Sunt într-o astfel de situație deoarece partidele politice au creat-o. Altfel spus, variantele pe care le avem pentru alegerile prezidențiale sunt rezultatul eșecului partidelor politice, mai noi sau mai vechi, de a promova candidați cu un nivel ridicat de competență. Situația indică modul în care acestea (nu) știu să-și aleagă reprezentanții.[3]

Nu este însă prima dată când mă aflu într-o astfel de situație, de a nu avea cu cine vota.

N-am avut cu cine vota în turul doi al alegerilor prezidențiale din anul 2000, dar a trebuit să-l votez pe Iliescu (pe atunci aveam adevărate nervozități împotriva lui; acum aș medita mai calm la situație, mai ales dacă-l compar cu ultimii doi candidați propuși de PSD).

Nu am avut cu cine vota în 2009, dar am fost nevoit să-l susțin pe Băsescu (care acum pare cel mai bun președinte pe care l-a avut România după Revoluție datorită … contextului creat de restul președinților; iarăși, rodul comparațiilor bazate pe realitate).

N-am avut pe cine să aleg în anul 2019, dar a trebuit să-l votez pe Iohannis (am respins alternativa nu deoarece era femeie, ci având în vedere caracteristicile ei personale raportat la atribuțiile funcției).

Am suferit de fiecare dată că am fost nevoit să-i votez, fără a regreta însă că am făcut-o. Spre exemplu, chiar dacă acum sunt profund întristat de faptul că Iohannis este cu totul străin de rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească, sunt nevoit să-mi amintesc că alternativa ar fi fost mult mai tristă. Deși istoria respinge abordările contrafactuale, în astfel de momente încerc să-mi imaginez care ar fi fost consecințele alegerii alternativei, ajungând de fiecare dată la concluzia că în situații identice aș face aceeași alegere, chiar dacă acum am mai multe informații. Rezultatul acestor alegeri făcute cu inima strânsă de mine și de mulți alți concetățeni îl constituie, totuși, o situație actuală mai bună decât cea din trecut.

În consecință, deși nu am pe cine alege raportat la ideal, în condițiile date aleg varianta Elena Lasconi, deoarece, în evaluarea mea, este persoana care ar putea să producă cel mai puțin rău României și românilor din funcția de președinte. Despre bine rămâne să vedem.

_____________________________________________

[1] Este drept că România a mai avut președinți care au cochetat cu paranormalul: Emil Constantinescu și relația sa mistico-misterioasă cu călugărul Vasile, Traian Băsescu cu Aliodor Manolea și flacăra violet. La aceștia preocupările pentru paranormal au avut însă un caracter mai curând periferic (cel puțin aparent).

[2] În momentele mele de onestitate (tot mai dese odată cu vârsta) pot sesiza chiar și distanța dintre idealul caracteristicilor mele personale și realitatea lor, alegând, totuși, să continui (cel puțin deocamdată). Sunt nevoit chiar și aici nu între ce mi-aș dori să aleg, ci între ceea ce confruntarea cu realitatea îmi arată despre mine.

[3] Ca să vă întristez și mai mult: este posibil ca partidele politice să reproducă  de fapt modul în care noi, ca popor, știm să ne selectăm elitele.