Fără a dori să anulez amploarea fenomenului și responsabilitățile individuale încerc aici o perspectivă sistemică asupra unui flagel cu care se confruntă sistemul sanitar, plățile informale sau „șpaga”.
În analiza situațiilor specifice generate de banii plătiți personalului medical putem considera, în primă instanță, că este vorba de mentalitatea profesională, de modul de organizare a sistemului și de presiunile exercitate de mediul extern (mentalitatea profesională incluzând și o formă de reacție la mediul extern). Orice abordare a acestui fenomen centrată pe principii deontologice și prevederi legale riscă să-l rateze în principal datorită puternicii lui inserții în mentalitatea socială.
Dacă luăm în discuție cazul plăților informale, ele au două puncte de pornire, ce pot fi luate în considerare în analiza lanțului cauzal: obișnuința (îndreptățită) a medicului de a primi, de a fi plătit pentru ceea ce face, existentă în orice tip de societate, și efectele directivei NKVD care a anulat drepturi firești ale medicului, forțându-i trecerea în clasa muncitoare. Altfel spus, cred că problema s-a ivit la amploarea actuală odată cu venirea comuniștilor la putere, fiind generată de distrugerea ierarhiilor valorice, în special de perturbarea sistemului merit – recompensă. (Este drept, o istorie a mentalităților de acest gen ar trebui să pornească cel puțin de la epoca fanariotă, dacă nu chiar mai înainte, pentru a identifica modul în care s-au instalat în mentalul colectiv astfel de soluții contraproductive.) Cum sentimentul îndreptățirii medicului de a primi a rămas același, el afectând atât corpul medical cât și pacienții, acesta a trebuit să găsească o nouă cale de exprimare în condițiile constrângătoare ale noului tip de societate, ivindu-se astfel fenomenul plăților informale. Ele au fost culpabilizate de sistem prin formula șpagă, formulă ce nu corespunde decât într-o mică măsură realității, respectiv cazurilor în care medicul (respectiv personalul sanitar în ansamblu) exercită un act birocratic și primește bani pentru a a-și modifica decizia în ceea ce privește acel act. Altfel spus, din perspectiva îndreptățirii medicului ar trebui să vorbim în cazul plăților informale de onorariu, mai ales acolo unde nu este vorba de o condiționare a actului medical. Dacă analizăm însă sistemele occidentale vom vedea că de fapt condiționarea actului medical de plata unui onorariu există de fiecare dată. Mai mult chiar, plata serviciului medical prestat constituie o caracteristică a tuturor sistemelor contributive de asigurări de sănătate.
În analiza „sistemului șpăgii” din sănătate putem vorbi de anormalitatea unor situații psihologice la care este expus personalul, ajungându-se la generarea unor comportamente abuzive. Trebuie să luăm în considerare câteva dimensiuni ale forțelor situaționale care acționează asupra personalului înainte de a-l culpabiliza: nivelul veniturilor raportat la investiția personală și gradul de performanță a muncii (într-o societate centrată pe consum), lipsa resurselor necesare pentru a trata pacienții, absența unor sisteme ierarhice corecte, lipsa recunoașterii sociale a pregătirii și muncii depuse, statusul social mult diminuat raportat la rol, umilirea personalului etc. Șpaga în sistemul sanitar este mai curând un produs al sistemului decât un rezultat al atitudinilor izolate ale fiecărui salariat, bazate pe propriile decizii. Sugerez astfel faptul că este vorba de o cauzalitate multiplă, principalii responsabili fiind cei care gestionează sistemul. A nu se înțelege că această observația anulează responsabilitatea individuală; însă o nuanțează, deschizând posibilitatea remedierii situației, în condițiile în care modificările nu vor surveni prin culpabilizarea personalului, ci mai curând prin indicarea vinovăției sistemului și schimbarea lui. Preluând formula lui Philip Zimbardo nu merele sunt putrede, ci coșul. Nu culpabilizarea (mergând până la arestare) celor care primesc șpagă este soluția eficientă, ci schimbarea sistemului care a condus la așa ceva, deci eliminarea „sistemului șpăgii”. Altfel spus, principala direcție de acțiune cred că ar trebui s-o constituie schimbarea sistemului. Din punctul meu de vedere asistăm, deseori indiferenți, la o astfel de încercare de la începutul acestui an, ea numindu-se dezbaterea privind elaborarea unei noi legi a sănătăți, centrată pe schimbarea modului de finanțare a sistemului.
În analiza acestui fenomen social trebuie să fim atenți și la faptul că nu contează atât sensul pe care-l dă personalul diferitelor gesturi și situații, interpretarea oficială a acestora (făcută de lege sau presă) cât semnificația acestora pentru pacienți, ea donând realitatea pe care acestea o au inclusiv în afara spațiului social medicalizat. Plățile informale constituie un exemplu în această direcție, ele având sensul unor bani meritați pentru personal, a unor gesturi ilegale sau cel puțin lispite de deontologice din partea diferitelor instituții și semnificația unui sistem corupt, care nu funcționează altfel, pentru societate.[1] De observat că această distanță între semnificațiile acordate unor situații de către personal și, de partea cealaltă, modul în care sunt ele înțelese de către pacienți și cetățeni, dă naștere posibilității apariției disonanței cognitive, mai ales când există diferențe evidente între Jurământul depus[2] și semnificațiile pe care le suportă comportamentul propriu. Modalitatea de reducere a disonanței cognitive, soluțiile adoptate pentru împăcarea conștiinței profesionale, fac și ele parte din orizontul investigației. În același timp, trebuie subliniat și faptul că în construcția anumitor realități sociale ale lumii medicale intervine și presiune pe care-o exercită societatea pentru a apărea conform modului comun în care sunt văzute. Spre exemplu, în condițiile în care se construiește o imagine publică tot mai intensă a personalului corupt și incompetent, pacienții ajung în spital deja setați social pentru acest mod de-a vedea, fiind deseori incapabili să dea o altă semnificație situațiilor care se ivesc, ajungând, spre exemplu, să interpreteze lipsa de medicamente și materiale, care este o situație ce nu ține de personal, drept una din formele de întreținere a corupției, beneficiind de ele doar pacienții care dau șpagă (lăsăm la o parte situațiile, puține crede, în care chiar așa se întâmplă). Se ajunge astfel la o potențare a unor interpretări, mentalitatea generând realitate.
[1] Viziunea trebuie completată însă cu câteva perspective suplimentare, în special în ceea ce privește realitatea unui astfel de gest pentru pacienți, ea fiind mult mai complexă decât mecanismul simplificat în care am încercat s-o așez.
[2] Jurământul are calitatea de simbol deontologic, constituind un angajament la comportament etic față de societate.
Dacă vom continua să privim Sistemul ca pe ceva extrinsec, asupra căruia nu avem nicio putere, niciodată nu se va schimba ceva în cadrul său decât prin intermediul unei autorităţi. Or, cel puţin în democraţie, nu trebuie să aşteptăm vreo îmbunătăţire de la cei care ne conduc, ci de la noi înşine.
În pofida faptului că Zimbardo „scuză” reaua-voinţă a indivizilor supuşi forţelor situaţionale, el susţine, în final, că trebuie cultivat eroismul. Acest ultim aspect, de tot semnificativ trebuie luat în seamă, dincolo de „aşa se face la noi”.