Ce este filosofia? O încercare de a înțelege. Pentru a-i evidenția statutul de „instituție cognitivă” putem s-o considerăm o străduință sistematică de a înțelege.
Definiția este incompletă, în principal deoarece tinde să sugereze concentrarea pe zona rațională. Ea poate fi corectată printr-o recomandare simplă: meditați la o forma de înțelegere care să includă sentimentele!
Filosofia s-a născut și subzistă în baza nevoii de filosofie. Nevoia de filosofie își poate avea originea la nivel individual sau în plan social. Atunci când nevoia intervine la nivel individual filosofia este exact forma de terapie necesară. În astfel de cazuri nu este nevoie de consiliere, ci de maestru și confrați de dialog.
Nevoia o ai sau nu o ai. Se adaugă diferitele perturbări ce pot genera iluzia temporară a nevoii de filosofie. Unii autori afirmă că nevoia ar putea fi creată. Nu-mi este clar dacă este așa. Aș sugera însă că absența ei ar putea avea o corelație semnificativă cu starea de fericire; ori măcar cu liniștea existențială.
Filosofia cade în sfera modalităților personale de raportare. Spre exemplu, mie îmi place să consider ca filosofia are datoria de a contribui la sprijinul comunității, aceasta fiind una din formele de trecere către planul colectiv. La limită, cred că aproape toate modurile de abordare a filosofiei fac asta, diferențele ținând de amploarea intervenției, durata în care survine și efectele ei. Din perspectiva efectelor, nu toate ideile pretins a fi filosofie cad de partea bună a intervențiilor. O ambiguitate accentuată semnificativ de impactul preferințelor personale asupra consecințelor axiologice.
Uneori exagerăm în direcția individualizării raporturilor cu filosofia. Spre exemplu, de curând am auzit o nouă expresie: minorități filosofice. Eu credeam că de fapt pasionații de filosofie sunt o minoritate, nu că în rândul acestora putem vorbi de minorități. Este drept că s-ar putea ca numărul specialiștilor români în A. N. Whitehead (spre exemplu) să se reducă la unul.[1] Însă, astfel de fragmentări țin de zona diversității încercărilor filosofiei, integrându-se organic în caracteristicile ei.
O justificare „cool” a rostului filosofiei este oferită de filosofi prin recurs la definirea acestui tip de preocupare ca iubire de înțelepciune. Dincolo de aparența unei pretenții, la baza dorinței de înțelepciune ar putea sta un deziderat al omenirii, ivit pe fondul unei temeri față de propriile atitudini.
Ce este înțelepciunea?
O formă de poziționare metacognitivă, în care vrem să înțelegem la ce ne servește să fim isteți, inteligenți, raționali etc., adică să descoperim contextele adecvate care fac din astfel de aptitudini valori umane.
Avem nevoie de o analiză critică asupra a ceea ce am putea defini drept competențe cognitive pentru că putem fi inovativi în a face răul, putem dezvolta o gândire complexă orientată către descoperirea formelor de a-i răni pe alții etc. Dacă doriți exemple atunci este suficient să parcurgeți istoria instrumentelor de ucis pe care noi, oamenii, le-am inventat alături de mulțimea motivelor pe care le-am invocat pentru a utiliza astfel de unelte. Sau, putem comite involuntar răul, accentuând amploarea sa prin priceperea pe care o dovedim în a comite astfel de acte.
Încercând să ne apărăm identitatea, tindem să considerăm că inteligenței artificiale îi lipsește înțelepciunea. Chiar dacă nici nouă, oamenilor nu ne prisosește înțelepciunea, ne străduim să descoperim niscaiva semne dovedite de-a lungul istoriei, influențați de doza de optimism pe care ne-o insufla convingerile noastre în progres. Inteligența artificială este de fapt rodul înțelepciunii noastre. Nu ne este clar dacă am exercitat-o adecvat sau nu, rămânând să vedem ce va decide viitorul.
Dacă dovezile înțelepciunii colective sunt incerte (probabil deoarece înțelepciunea nu favorizează socializarea) ne rămâne să ne întrebăm despre niscaiva rosturi cotidiene ale filosofiei.
Despre utilități sociale imediate ale filosofiei
Consilierea filosofică reprezintă o încercare a filosofiei de a combina întoarcerea la originile ei religioase cu raportări specifice psihologiei.[2] Ea este bazată pe combinația dintre specializarea în semnificații existențiale și unele metode de terapeutică cognitiv-semantică. Cineva ar putea considera că asumarea acestui tip de intervenție socială conduce filosofii în zona statutului de popi ratați. Motivul îl constituie obiectul intervenție (sau absența lui). Religia „și-a construit organul” asupra căruia pretinde că-și exercită intervențiile: sufletul.[3] Diversitatea propunerilor similare actuale ale filosofiei anulează șansa uneia dintre ele de a deveni un concept relevant pentru o abordare terapeutică. Ne putem întreba care dintre următoarele propuneri ale filosofiei se bucură de o suficientă adeziune socială: minte, rațiune, conștiință …
Dacă pragmatismul specific consilierii este secundar raportat la esența filosofiei atunci la ce bun filosofia? Este asemănătoare cu investiția în prevenție: ne oferă un nivel rezonabil de protecție împotriva … prostului prostitor (pentru a-l cita pe Andrei Pleșu). Ne ajută să înfruntăm teama de a asuma gândirea de unii singuri, ferindu-ne de căderea în gregarism: o formă de existență impersonală, bazată pe suspendarea capacității individuale de a gândi (un fel de ChatGPT avant la lettre).
––––––––––––––––––
[1] Și acela plecat la Paris de ceva vreme, acolo alunecând, se pare, către o formă de neo-marxism.
[2] Într-un sens abrupt, am putea considera că filosofia încearcă să-și reia de la religie și psihologie domenii ce i-au aparținut anterior.
[3] Într-o abordare generală, putem considera că creștinismul a preluat conceptul suflet din zona filosofiei antici grecești, în special din cea a gândirii de tip platonician. Cu mențiunea trecerii de la suflet ca principiu de organizare a ființei vii la cel de subiect moral și spiritual.
