(Acest articol este un răspuns la În apărarea „Softului divin”. De Caton Musceleanu)
Un scurt rezumat al discuțiilor anterioare pare necesar în acest moment: am pornit de la paideia (și am rămas tot acolo), încercând, fiecare, să găsim soluțiile potrivite pentru aflarea lui „Acasă”, adică a identității. Eu am propus soluția culturală ca prim pas (căutarea rădăcinilor prin intermediul abordărilor de tip legendar/istoric), primind în schimb propunerea „softului divin”, ca formulă de a regăsi un mod uman de-a fi nepervertit, pe care l-a trăit la începuturi.[1] Evident, amândoi căutăm o soluție, sperând să găsim un fundament al Binelui, care să poate oferi o șansă omenirii. În acest demers este ceva din gestul fondator specific oricărei religii.
Paradigma natura versus cultura este o încercare de poziționare, într-o schemă intelectuală clasică, a „softului divin”. Ea suporta totuși o viziune înglobantă, de genul natura și cultura, care ar da seama la modul ideal de esența lui „Acasă”, integrând astfel (însă nedialectic) problema vârstei de aur a umanității, de care vorbeau grecii antici. Analiza lor în termeni de fractali ține cel mult de o anticipare a viitorului (pe care pot s-o accept în termenii unui „Acasă” așteptat/anticipat/dorit/presimțit)[2], fiind inconsistentă cu o perspectivă asupra prezentului sau, cu atât mai puțin, îndreptată către trecut.
Fiind „victima” unei tentații de a descifra pe cont propriu (foarte pretențios spus!) modul de-a fi al conștiinței, cu un halo mediu de lecturi pe teme congruente cu această obsesie, mărturisesc că mă despart aici de tine: pentru mine există o necesară coerență și concomitență între dezvoltarea gândirii și dezvoltarea limbajului. Este motivul pentru care limba (ca limbă a unui popor) trece cu mult înainte altor coordonate etnice, având un necesar grad de sinonimie și simbioză (ambiguitate voită!) cu cultura acelui popor.[3]
Totuși, într-un sens științific, pot găsi un loc „softului divin” în zona (teoretică, evident) limbajului gândirii sau Mentalese.[4] Însă chiar și în această variantă optez pentru concomitența dezvoltării limbajului în sens clasic, limbajului gândirii (Mentalese) și gândirii propriu-zise.
Pot accepta inserarea într-o paradigmă antropologică a diferenței între omul înainte de limbaj versus/și omul după apariția limbii/limbilor, așa cum propui, cu condiția să-mi oferi o minimă descriere a ceea ce ar însemna omul înainte de limbă. Dintr-un punct de vedere „umanist” cred că de om putem vorbi abia odată cu ivirea limbajului (nu limbii, în sensul ei contemporan), deci a gândirii[5] (am fost tentat să spun ivirea conștiinței, însă o astfel de mutare a accentului ar complica discuția inutil la acest moment). Ceea ce nu înseamnă a respinge a priori posibilitatea omului de dinaintea limbii (cu condiția, după cum se poate observa, existenței unui limbaj). Ba chiar pot să aduc câteva argumente în sprijinul conturării teoriei pe care-o propui, cel mai important fiind existența sentimentelor.[6]
Însă încercările mele, dacă am pretenția să fie cât de cât științifice, nu se pot desfășura în absența unei teorii fundamentale, care să le deschidă posibilitate. Din acest punct de vedere, la acest moment, văd posibile doar două variante: inserția în contextul discursiv specific religiei (unei religii anume sau religiei în general), direcție în care se inseră argumentația pe care-o propui, și încadrarea în teorie evoluționistă. Cum nu stăpânesc discursul religios suficient pentru a încerca o teorie în interiorul său,[7] nu-mi rămâne decât să-mi deruleze încercările în contextul teoriei evoluționiste.[8] În principiu, o astfel de situare pe poziții diferite[9] ridică unele probleme de comunicare. Le voi lăsa însă în suspensie, uitând momentan de situația dificilă a câtorva dintre fundamente.
Din „interiorul teoriei evoluționiste” identific ca vector principal, ca „intenție” primordială, orientarea către supraviețuire. Doar în jurul acestui vector axiologic (avant la lettre) poate fi derulată orice încercare descriptivă a ceea ce credem a fi primii oameni.[10] Ceea ce înseamnă că „softul divin” ar fi centrat în jurul orientării către supraviețuire, în diferitele forme de descompunere a acesteia:[11] salvarea de sine, supraviețuirea urmașilor, închegarea complexelor adiacente supraviețuirii (de genul „familiei” și apoi comunității), nașterea formelor de înmagazinare a experiențelor favorabile supraviețuirii (limbaj, forme de manifestare religioasă ori ritualuri comunitare etc.). Punctul nostru comun de întâlnire îl reprezintă doar această orientare primară, fundamentală, pe care-o putem numi eventual „soft divin” pentru a avea un numitor comun în discuție.
Faptul că la un moment dat ai definit „softul divin” ca fiind moștenirea genetică, ușurează această întâlnire. Însă complică explicarea lui ca trimitere la originea lor, dacă avem în vedere faptul că moștenirea genetică cunoaște continue completări/modificări/mutații, la acest moment (dacă-l luăm ca punct de referință) ea fiind rezultatul unui număr imens de combinări, dublat de un mare număr de mutații care au reușit să supraviețuiască. Mai mult chiar, dacă acceptăm (cu beneficul de inventar) ipoteza unor mutații introduse de cultură/civilizație (mai simplu, de anumite moduri de viață continuate în mod identic timp de secole), lucrurile devin și mai complicate. Rezultatul final îl constituie faptul că nu ne mai putem întoarce la un mod al nostru originar, la „softul divin”, deoarece suntem cumva diferiți de „cei ce am fost” (raportându-ne la scara umanității).
Tind să fiu de acord cu folclorul în calitate de certificat de naștere al unei comunități/subculturi, fiind prima poziționare specifică în spațiul a ceea ce devine cultura. Dacă prin „soft divin” pot să înțeleg ceea ce am sugerat anterior (să spune orientarea fundamentală), atunci folclorul este, într-adevăr, legat de „softul divin” (orientarea fundamentală), fiind rezultatul întâlnirii mai multor softuri/orientări, combinat cu spațiul în care are loc această întâlnire, limba în care se desfășoară, la care se adaugă ceea ce furnizează memoria colectivă (adică o variabilă culturală, în parte preexistentă în limbă). Ceea ce înseamnă însă că deja în folclor (adică în forma bazală, originară, de exprimare comunitară) este vizibilă complicarea lucrurilor (de fapt ivirea complexității).
Față de complicația pe care-o aduci teoriei „softului divin” prin adăugirea „softul divin este de gen feminin” am, în primă instanță, o atitudine contradictorie. Sunt de acord că mama are un rol esențial în existența și persistența umanității. Ba chiar am sugerat acest rol drept una din direcție importante de analiză pentru „stabilirea unei identități”, pentru definirea rostului femeii, un astfel de demers fiind mult mai indicat decât ideologia feministă, pe care-o consider o preluare nepotrivită a marxismului,[12] o adaptare a luptei de clasă la relațiile dintre bărbat și femeie. Însă de aici până la a acorda exclusivitate genului feminin în domeniul orientării fundamentale/„softului divin” este o cale prea lungă pentru ca eu s-o pot parcurge. În primul rând, cred că umanitatea este rezultatul a două orientări diferite, care au numeroase zone de complementaritate.[13] Fără admiterea acestei situații tot discursul despre diferențe este enorm de sărăcit.
Justificarea pe care-o oferi ideii „softul divin este de gen feminin” este problematică, lipsindu-i coerența cu situarea indiscutabilă de partea binelui a acestui soft. Sunt la fel de uluit de capacitatea mamelor de dăruire, un comportament izvorât în bună măsură din orientarea fundamentală, fiind una din cele mai pure manifestări ale ei (poate imediat după „presiunea sexuală” și conservarea propriului corp). Însă acest comportament remarcabil nu poate fi considerat o sursă a binelui decât în raport cu copilul căruia îi profită și nu mai în ceea ce privește conservarea lui. Am adus ca argument în altă parte faptul că pușcăriile sunt pline de oameni care au o mamă. Dacă acest exemplu este sărac în semnificație pentru sensibilitățile noastre postmoderne adaug altele două: toți răii pe care-i poți avea în vedere (națiuni, „occidentalul caucazian”, neamțul etc.) au câte o mamă; exemplul pe care l-ai dat cu mama care asistă neputincioasă la bătăile fraților între ei (proprii copii) și la mârâiala comună împotriva mamei este un mod exemplar de a vedea o mamă care trăiește pe propria piele rezultatele educației de care a fost capabilă.[14] Sugerez astfel că pentru apariția unui nou membru al societății situat irevocabil de partea binelui[15] este nevoie ca el să fi beneficiat de iubirea maternă dar și mult mai mult decât atât. Ceea ce ne conduce la două posibilități: fie mamele sunt purtătoare exemplare ale „softului divin” însă acesta nu reprezintă soluția, fie teoria „softului divin” necesită o completare în care rescrierea softului să se facă în zona unei combinații dintre autoritatea tatălui și zona culturii.
Utilizarea genului drept criteriu de identificare a binelui este nepotrivită. Nu pot îmbrățișa linia de argumentare feministă pe care te situezi. Femeile (asemenea bărbaților; dar altfel) nu se situează irevocabil de partea binelui. Este suficient să zărim comportamentele pe care le dezvoltă uneori față de alți copii, să trăim acel veșnic „război” care se desfășoară în sânul familiei[16] (concomitent cu marile povești de iubire și de dăruire reciprocă), să zărim momentele de răutate gratuită, să observăm lupta pentru putere, gesturile întreprinse, în dauna partenerului, pentru a obține ceea ce doresc, perpetuarea necritică a unor mentalități dăunătoare etc. Iar dacă în cazul femeilor „softul divin” (orientarea fundamentală, în limbajul meu) este mult mai prezent,[17] faptul că el se situează uneori și de partea răului riscă să afecteze pretenția de universalitate a teoriei.
Genul poate (și trebuie) să fie o zonă de cercetare, nicidecum un criteriu de diferențiere valorică. Și aici sunt coerent cu viziunea complementarității dintre cele două genuri, atât în ceea ce privește binele cât și în privința răului.
„Occidentalul caucazian” este pe nedrept victima tuturor ideologiilor postmodernității, adică a celor care promovează drepturile minorităților[18] împotriva noii victime. Acestea acționează la fel de greșit precum ideologiile născute de „occidentalul caucazian”. Într-un gest de generalizare (posibil să fie pripită) regăsesc la ele mecanisme ale ideologiei marxiste, cea mai evidentă și mai problematică constituind-o reconfigurarea luptei de clasă în alte planuri sociale; ceea ce înseamnă de fapt introducerea și menținerea conflictului. Astfel de abordări mă fac să cred că problema este departe de a fi rezolvată, deoarece lipsește pasul înapoi necesar pentru a crea posibilitatea identificării cauzelor și soluțiilor oportune. A ne angaja reciproc în viziuni prestabilite (fie ele și reconfigurate), în ideologii ale căror consecințe, vizibile în mersul istoriei, ne conduc la incertitudinea contururilor unui „Acasă” comun, înseamnă a rata rezolvarea problemei, a ne izola pe criterii comunitare/etnice/de gen, trăind fiecare sentimente ale dreptății și binelui cu puternice nuanțe opozitive față de ceilalți.
Pentru a atrage atenția asupra exagerărilor unor astfel de ideologii, introduc aici ipoteza mamei-tată (vizibilă în familiile monoparentale) ca instituție coerentă cu interesul statului (sau organizațiilor suprastatale) pentru controlul populației, în condițiile în care tații sunt, simultan, purtătorii unui gen de represiune/control în familie[19] (exercitat asupra egoului în formare, ce este caracterizat de o tendință de supradimensionare) și generatorii unui nucleu de autoritate ce nu se supune întru totul statului.[20] Atenuarea rolului tatălui, pe care s-ar părea că o sprijină dezvoltarea instituțiilor, riscă să aducă în plan social forme de manifestare anarhice, declanșate de revolta firească a tinerilor, dar lipsită de capacitatea de a se orienta către un nou ideal de organizare (care ar putea fi gândită ca o substituire simbolică a rolului tatălui). Ceea ce înseamnă că ipoteza instituțiilor falocratice (ca simbol al oprimării) este cel puțin problematică.
Este evident aici faptul că discreta ta alunecare într-o perspectivă feministă m-a forțat pe mine să joc rolul de „apărător al diavolului” pentru ceea ce consideri „ideologia falocrată” a „occidentalului caucazian” (partea a doua din această formulă îmi aparține), manifestată prin apărarea culturii occidentale. Reamintesc însă că punctul meu de pornire include și o abordare critică a acestei culturi, un atac la unele din momentele și rezultatele ei; este suficientă critica pe care o aduc societății de consum pentru a zări această poziționare a mea. Ceea ce înseamnă că sunt în căutarea soluțiilor, însă fără a manifesta dorința unor demolări înainte de a înțelege. Punctul meu de pornire îl constituie partea comună de vină pentru formele deformate de „Acasă” pe care ajungem să le trăim. Deocamdată vreau să rămân aici, la această abordare autocritică, pornind de la propriile rădăcini (evident, „m-am ocolit”, cel puțin deocamdată, în acest tip de abordare).
Exemplul pe care l-am dat cu contradicțiile comportamentale față de soldații nemți manifestate de membrii comunității mele de origine, nu poate fi redus în termeni de diferențe de „soft divin”. El are rostul de a indica problema pe care ne-o ridică asumare propriilor rădăcini în conturarea lui „Acasă”, încercând pe această cale să sugerez dilema rădăcinilor dispuse contradictoriu din perspectivă axiologică. Ceea ce vreau în continuare să sugerez este că identificarea rădăcinilor presupune capacitatea de-a asuma șirul de crime, hoții, violuri, trădări, lașități etc. care „stă în spatele nostru”, ele fiind coparticipante la „existența noastră acum aici”. Și asta este valabil pentru fiecare dintre noi. Așa cum o discuție în sens tare despre umanitate presupune asumarea umanului cu toate ale sale, bune și rele, tot astfel o analiză a „trecutului propriu”, gândit ca cercetare a naturii (și culturii) proprii, implică asumarea consecințelor sociale (desfășurate de-a lungul istoriei) ale patrimoniului nostru genetic (și mematic). Epurarea părților rele ține de efortul nașterii unor „legende ale prezentului”, care nu pot determina decât atitudini ideologice, fiind tributare ideologiei care ne-a orientat în construirea lor.
Am vorbit de scriitorii de literatură preferați. Dacă trebuie să indic autoriide filozofie preferați (adică filosofii), germanii și grecii antici ocupă locuri importante. Semn că problema nu poate fi tranșată în termenii acestor preferințe, ci al modelelor sociale la care aderăm.[21] Or, din acest punct de vedere, am nevoie de ceva cercetări pentru a găsi câteva în spațiul rusesc (evident, ține de formare mea instituțională; adică de trecerea mea prin spațiul diferitelor ideologii), în timp ce destul de repede pot să identific câteva occidentale.
Pentru mine este evident că îmbrățișezi teoria bunului sălbatic dezvoltată de Rousseau. Pentru a o analiza este suficientă reluarea argumentelor iluministe. Cum sunt un admirator al Iluminismului (pe care trebuie să-l accept critic raportat la efectele sale singulare), acesta fiind și cel care a schițat un rol al intelectualului în societate,[22] nu-i pot fi decât partizan, arătându-mi neîncrederea în ipoteza bunului analfabet, pe care pari s-o propui în mod implicit.
Pe fondul ideologiei contemporane bunul sălbatic/analfabet riscă să devină masă, adică parte a populației ușor de manevrat de interesele puterii. Problema o constituie mai curând lipsa de educație în perpetuarea masei decât vreun exces cultural. Ceea ce ne readuce în prim plan o bună parte din idealurile iluministe, reconfigurate la actualul context.
Evident, este dificil de depășit legătura culturii occidentale cu globalizarea, tendințele ei „imperialiste” (în termeni marxiști). Contra-concurentul etnic/național/tradițional ar putea fi parte a soluției. Însă și acesta aduce cu sine riscul exagerărilor (exemplu: naționalismul), al enclavizării (una din sursele conflictelor contemporane).
Întrebarea care se naște este dacă „Acasă” are în structura sa de fapt un set de suprapuneri ale unor „acasă” diferiți (individual, comunitar, etnic, național, de gen etc.) care include și o zonă comună tuturor, ce trebuie configurată în viitor?[23] Acest „loc de întâlnire” nu poate fi însă decât unul construit cultural, asumat în comun, chiar în detrimentul unora din pornirile „naturale”. În același timp însă, se naște o altă problemă: riscul ca această dorință a unui „spațiu comun” să fie preluată, distorsionată și exploatată de interesele Puterii. Globalizarea pare să se afle în această situație dificilă, fiind, simultan, formă de manifestare a intereselor puterii și mediu de întâlnire a diferențelor. Problema este complicată și de faptul că singurul mediu posibil al acestei întâlniri pare să-l constituie cultura occidentală. Or, este ea suficient de flexibilă, îndeajuns de tolerantă[24] pentru a deveni altceva (deschizând posibilitatea unui „Acasă” comun), renunțând la dimensiunea-i opresivă?[25]
[1] Din punctul meu de vedere este tot „o propunere culturală”, ea regăsindu-se, sub diferite forme, în „istoria” noastră culturală (câteva exemple: grecii antici vorbeau de o „vârstă de aur” a omenirii, care ar fi existat la începuturi, după care au survenit forme succesive de „cădere” ; Fr. Nietzsche cochetează și el cu această idee, omul dionisiac redând în parte un astfel de model ; M. Heidegger scrie despre „rostirea inițială a ființei” într-o modalitate ideală, pierdută acum, punctul de cotitură considerându-l „momentul” Socrate).
[2] Rețin perspectiva ca fiind deosebit de interesantă, ea aducând în dezbatere o posibilă uniformizare – mergând până al identificare – a culturii cu natura, în sensul creării unui tot unitar, ce poate fi separat în părți fără a sesiza deosebiri de formă între ele, precum și între ele și întregul pe care-l formau.
[3] Dezvoltarea culturii este simultan dezvoltare a limbii, deoarece cultura și limba dau seama, împreună, de modul și potențialul de gândire și expresie al unui popor.
[4] Putem recurge aici la ipoteza limbajului sau Mentalese, lansată de Noam Chomski, singura variantă acceptabilă pentru a tenta o discuție despre „gândirea de dinaintea limbajului”.
[5] Asum necesitatea limbajului pentru existența gândirii tot astfel cum asum condiționarea limbajului de existența gândirii.
[6] Emoțiile și sentimentele constituie fundamentul pentru existența limbajului și a gândirii.
[7] Las la o parte că nu știu dacă este posibilă o teorie cu oarece pretenții de științificitate în interiorul discursului religios.
[8] Trebuie să admit că sunt cumva prins de „demonul teoriei”: nu pot purta o discuție pe teme esențiale fără să mă raportez la o teorie fundamentală, ca referință necesară, ce nu necesită reluarea unui întreg lanț argumentativ, și ca punct de orientare în evantaiul de variante culturale/științifice.
[9] Nu spun „radical diferite”, lăsând deschisă posibilitatea unor sincretisme de genul inteligent designului (chiar dacă nu sunt convins încă de verosimilitatea lor).
[10] Las în suspensie faptul că, din perspectiva teoriei evoluționiste, este vorba de o trecere, de un parcurs pentru a ajunge la om, fără a putea identifica un moment sub forma unei perioade scurte(fiind vorba de sute sau mii de ani). De altfel, în discuție este mai curând o definire convențională pe care o putem încerca, renunțând în bună măsură la pretențiile axiologice (comportamentul inter-uman din acele începuturi excede orice cadru axiologic contemporan). Cu observația că singurul criteriu de diferențiere al umanului de pre-uman îl constituie gândirea, adică limbajul.
[11] „Descompunerea” orientării către supraviețuire în vectori adiacenți dă seama tocmai de nașterea posibilității culturii, adică a ceva de genul unei pre-culturi.
[12] Nu știu să răspund dacă există preluări potrivite ale marxismului.
[13] Într-atât de complementare încât nu pot sta mult timp separate; însă suficient de diferite pentru a nu rezista mult timp împreună fără atenuări reciproce ori măcar a uneia din ele. Este suficient să vezi doi soți ajunși la bătrânețe, căsătoriți de peste 50 de ani, înjurându-se reciproc, cu spor și în moduri cât mai dureroase și umilitoare pentru celălalt, arătând astfel că nu au reușit să omogenizeze diferențele, să ajungă la mult-cântata complementaritate, că doar un anume gen de necesitate (copiii, nepoții, propria neputință, teama de viitor, spaima de boală, interesul față de menținerea unor proprietăți etc.) îi mai ține împreună, după ce „complementaritatea sexuală” tinde către dispariție. Ceea ce ne duce la ipoteza familiei ca fapt cultural, mai plauzibilă decât înclinația noastră naturală pentru a constituie și menține familia, în forma ei contemporană.
[14] A nu se înțelege că postulez teoria simetrică a taților exemplari. Sunt suficiente excepții de tați cu „soft dinvin” încât să nu sufăr astfel de tentații.
[15] Reamintesc că nu cred că există așa ceva,
[16] Ar fi interesant un studiu privind identificarea ponderii pe care o are în rata mortalității uzura reciprocă din sânul familiei (prima direcție de cercetare ar fi impactul acestui tip de stres asupra bolilor cardio-vasculare), pentru a vedea dacă are vreo influență în crearea diferențelor de gen în ceea ce privește speranța de viață etc.
[17] Teorie cu care sunt parțial de acord, un anumit set de instincte fiind mult mai manifest la femei decât la bărbați. Însă asta nu rezolvă încă problema sursei binelui și a răului, respectiv nu oferă o pistă completă pentru aflarea acelui „Acasă” ideal.
[18] De altfel, a considera femeile minoritare este mai mult decât problematic.
[19] Exercitat deseori în prelungirea intereselor comunității/societății/statului.
[20] Una din problemele unei astfel de politici poate fi descrisă în termenii pe care-i propui: instituțiile creează un cadru de manifestare parental (substituirea tatălui de către mamă) fără ca „softul divin” al mamelor să corespundă unei astfel de meniri. Speculând, în varianta unei posibile „rescrieri a softului divin” în acord cu interesele promovate de aceste instituții s-ar naște o altă mare problemă (la fel de mare cu cea a lăsării tatălui pe dinafară) socială, respectiv absența mamei. Odată ajuns aici sunt nevoit să recunosc necesitatea abordării problemelor de gen, însă în maniera diferențelor de „soft divin” (în termenii pe care-i propui) sau a deosebirilor de orientare. Cu mențiunea că o dezbatere pe această temă ar trebui să aibă tot timpul în fundal acceptarea complementarității celor „două softuri” în nașterea și existența umanității, în desfășurarea istorică a lumilor.
[21] Acestea exprimând, la rândul lor, impactul social pe care l-au avut intelectualii acelei societăți.
[22] Din punctul meu de vedere formarea României moderne (simplific forțat) este în bună măsură rezultatul unui iluminism târziu.
[23] Las deocamdată deoparte numitorul comun ce ne vinde din trecut.
[24] În felul acesta am ajuns la problema toleranței; de fapt, am fost tot timpul aici, având în vedere faptul că ne aflăm în dialog, că am deschis posibilitatea unui dialog sincer și necesitatea aflării unor soluții comune.
[25] Pentru a încerca un răspuns la această întrebare ar trebui să ne mutăm dialogul în zona teoriilor culturale; lucru pentru care nu mă simt încă pregătit.
(Imagine preluată de pe: http://thearticulateceo.typepad.com/my-blog/2011/08/cultural-differences-high-context-versus-low-context.html)
„CU GRATIE IN APARAREA ANALFABETELOR” :))
Viorel spune : „nu pot purta o discuție pe teme esențiale fără să mă raportez la o teorie fundamentală, ca referință necesară”
Imi place sa fiu conectat cu emotia holistica a mesajului care se fiseaza intr-o culoare specifica de dupa citire gandurilor interlocutorului, iar din credinta/cultura mea populara spun ca acest tip de dialog pe care il port io cu tine ar fi fost „mana cereasca” daca ar fi fost posibil intre ganditorii clasici dornici de o rezolvare definitiva a problemelor :)) Ne-ar fi scutit acum de reluarea temelor sau…. de o asa adanca „nevoie de rascolire a trecutului” : )) La prima senzatie simt asa „un soi de vinovatie” ca nu-ti pot raspunde /contribuii la construct pe inaltimea asteptarilor tale si pe bune imi cer scuze anticipat daca simti ca „te-am abuzat/fortat” :))
Intrand insa pe fluxul energetic al gandurilor tale cred ca nu doar in cultura mea ACASA este prin excelentza CEVA MEREU PREZENT / TRAIRE BUCUROASA in SUBSTANTZA LUI A FI/ curbura de trecut si viitor in/prin MINE/SINE si cordon ombilical cu MEMORIA COLECTIVA. Cred cu tarie ca „softul divin” chiar da seama la modul ideal si de esența acestui „Acasă EXTINS in CURTEA CULTURII VECINE ”
Anterior am cazut de acord ca CONSTIINTA este intrinsec legata de EMOTII BAZALE care raspund stimulilor din arealul cultural al miscarii iar acestora, daca l-am decodat bine pe Nichita Stanescu, li sau dat numele „necuvintele” adica prelungire NATURALA cu aceste emotii bazale/divine instalate in noi înainte de limbă. Mi se pare ca Nichita chiar definea „cuvantul” ca pe „un creer fara cap” aiurea umblator in univers asteptand sa fie prins si parca ma si simt acum in dialog cu tine, ca un copil alergand dupa cuvantul potrivit insa, nu sunt la fel de bine pregatit ca in copilarie cand eram „ gata inarmat” si alergam aiurea dupa fluturii din poenitza gata de cosit :)) Cu toate acestea gasesc ca la sfrasitul jocului nostru imi revine senzatia de satisfactie pe care nu o recunosteam niciodata in numarul fluturilor prinsi raportat la cantitatea de efort depus ci in bucuria actuala, prezenta ca intre amintirile mele bazale iata sta acum engremata in softul divin si ALERGAREA AIUREA DUPA STIMULI COLORATI IN POIANA LUI IOCAN.
Cu privire la cererea ta legitima de a-mi desena ceva mai tusat „omul inainte de cuvant” am pastrat limbajul nonverbal in ograda „softului divin” tocmai prin faptul ca el e capabil de a se opune unei minciuni exprimate cu cuvantul si de aici dorintza mea de a lasa integral cuvantul ca instrument de lucru al culturii. In atare conditii cred ca e de accepat emotia ca subdiviziune/parte dinamica in conglomeratul constiintei ceea ce ma conduce logic spre concluzia ca ZORI NASTERII CONSTIINTEI pot fi plasati fara gres „la prima privire spre cer a celor iesiti din grota”. Dealtfel, teleportandu-ma in trecut cu softul divin la purtator, cred ca cuvantul ca orice nastere a fost o nastere foarte dureroasa si s-a facut la presiunea cererilor constiintei care-si dorea un instrument de trasmitere a „necuvintelor”/emotiilor /sentimentelor ( prioritar dureroase ) care se plictiseau in ADN si in singuratatea de dinainte de nastere a cuvantului. Nu pentru ca n-am gasi ceva „stiintificitate” fug de teologic dar cu sigurantza limbajul teologic e mai aproape de a ne face inteligibili insa si io imi doresc separarea de teologic fiindca am o problema cu arhivele manastiresti si „PLUSVALORILE ACESTEI CASTE ” unde masor destula suferintza inglobata si munca exploatata a robilor/scalvilor iar „tradatorii clericilor” sau liderii lor in disputa cu lideri/regii ai barbarilor ( am motive sa cred ca si in contemporaneitate ) sau inhaitat in detrimentul maselor exploatate. Pastrez totusi si pentru ei un bol / germene de bine ( avand in vedere rolul bisericilor in coagularea limbii si a poporului roman ) dar si pentru ca in tot raul de pe lume spune softul divin ca este si un ceva bun daca chiar sti si vrei sa-L scoti/cauti/privesti :))
Da, si mult dupa nasterea cuvantului „orintarea catre supravietuire”a fost principalul vector axiologic si explica inglobarea softului divin la toti oamenii dar din punctul meu de vedere INTENSIUNEA softului divin este holistic privit BUCURIA DE A FI iar extensiunea o vad undeva in substanta lui A MA DARUI SENSULUI ( daca il vom gasi ininteriorul acestui ACASA DIVIN adica PREZENT si mereu PERFECTIBIL pentru ca, mutatiile de care vorbesti/algoritmizarea miscarilor nu se produce ca mostenire decat daca softul il valideaza sensul experential al actiunii/informatiei. Tocmai pentru ca ai sesizat corect „complicarea lucrurilor in folclor”, imagineaza-ti cata nedreptate este in cultura populara care iata a pierdut 900 de variante ale Baladei Mioritza pastrand doar „varianta culta” a lui Alexandri. O fi varianta Alexandri si cea care raspunde ADN-ului tau cultural de vreme ce te framanta/chinuie gnoseologic deopotriva si problema binelui si a „caprei vecinului” ? :))
Cat priveste exemplul cu mama care asistă neputincioasă la bătăile copiilor ei, esti nedrept Viorele cand faci afirmatia „ iata un mod exemplar de a vedea o mamă care trăiește pe propria piele rezultatele educației de care a fost capabilă” Sti foarte bine ca mediul exterior familiei are un rol mai mare sau cel putin egal in formarea noastra, iar dumneaei, ii putem reprosa ca „mama analfabeta” ( caci nu are decat 6 clase nascuta intr-o familie 100 % romanesca ) ii putem reprosa cel mult faptul ca nu s-a incadrat cu educarea propriilor copii intr-o „metodologie nationala de lucru a mamelor” ceea ce… din cate stiu pana azi , inca nu a aparut :))
Pentru mine cea mai mare revolta a softului meu divin o simt cand imi imaginez „cultura culta” ca rezultat a unui grup mic de oameni si nesemnificativ numeric priviti sociologic , iata-i coalea asejati in rol de „buricul targului” in jurul problemelor universale, grup care inca nu au dat raspunsuri si inca nu si-a desemnat reprezentantul si care sa vina sa se recunosca ca ei sunt principalii vinovati de raul istoric comis, accelerand distrugerea credintelor populare fiindca, in atitudinile lor ( la modul academic general ) ei chiar cred ca nu mai e nevoie de IDEEA DE DUMNEZEU dupa holocaust si ii doare fix coalea in zero empatie de gloate/multimi si miliarde de schelete mergatoare in curtea lui ACASA PLANETAR. Da, softul meu divin chiar le refuza „circumstanta atenuanta” potrivit careia „ei nu ar fi guvernanti lumii” ( adica direct implicati in executiv la timpul prezent ) dar privit istoric institutiile si rezultatul muncii lor este inglobat fara doar si poate in interiorul cunoasteri culte, a institutiilor , a STATULUI si RELIGIEI ASUPRITOARE DE MULTIMI / GLOATE.
Cat priveste „perpetuarea necritică a unor mentalități dăunătoare” nu cumva este atribut colectiv ? Vezi „capra vecinului” Cred ca diferntza dintre noi este ca io scriu aici cu partea feminina din mine si rad de ma prapadesc de impotenta mea masculina care „nu-mi da scara potrivita sa urc in cultura culta” :)) . Cu partea masculina mi-am cerut deja scuze ca nu pot raspunde pe inaltimea asteptarilor tale. Chiar daca scoti in fata complementareitatea aici te simt ca esti foarte aproape de punctul de a fi convins ca „RAUL ESTE DE GEN FEMININ” si in curand o sa dai dreptate clericilor care perpetueaza definitia ca „femeia e coasta de drac” :))
DA „feminismul este marxist” si scoate in fatza „femeia asexuata cu muschi” dar io cred ca anterior chiar am spus si repet ca vreau sa ma plec si pe bune vreau sa fiu rob al GRATIEI FEMINE ( chiar am o muza in acest sens in numele caruia vorbesc ) dar „nu din interiorul ideologiei feministe” ci din interiorul IMPLINIRI EI DE GEN IN SUBSTANTA LUI ACASA ceea ce…e putin altceva, fiindca, banui ca orice copil normal sau indragostit vrea sa faca ceva daca nu pentru mama care l-a nascut , atunci poate…. pentru mama copiilor lui, ca sa-i fie mai usor in a se regasi apoi in sinele primordial
Tot efortul meu intelectual din intalnirea noastra l-am dedicat evidentierii importanta unui concept asa de frumos cum este „ACASA” lasat pe din afara sferei de preocupari a „culturii culte” si nicidecum sa am pretentia de al substantializa. In treacat fie spus si fara sa am dovezi de legatura directa stiu doar ca televiziunea „ACASA TV” s-a nascut la 9 luni dupa ce nu mi s-a aprobat un proiect cerut de televiziunea romana a acelor timpuri. Raman si acum la convingerea ca intesiunea acestui concept imi da energiile pentru SENSUL actiunilor scanate cu „softul divin” in toata extensiunea si dinamica sa.
Intrand pe o alta poarta, da, sunt familii reusite a unor copii orfani care DAAAA, chiar si in familiile cu multi copii sau monoparentale minim unul preia rolul parintilor. Daca avem cazuri de reusita a unora si revolta a multora, cei din urma sunt revoltati de intrarea grabita in acest rol de parinte dar reusitele, demonstreaza ca softul divin a suplinit lipsa capacitatii operationale/experentiale in a se orienta in IDEALTIPUL lor de organizare. De ce nu se intampla 100 % reusita ? In cazul unui raspuns specific risc sa ma duc in cautarea unor solutii de sinucidere in masa a generatiei mele daca rolul de gen masculin s-ar opri doar pe rolul de tata.
Cat priveste „șirul de crime, hoții, violuri, trădări, lașități etc. care stau în spatele nostru” ca masculi le incumb in „forme agresiv egoiste de acumulare prin efort minim” si astfel, in spatiul lui ACASA extins am doua variante de lucru. a – ori mi le pastrez si le multiplic metodologic si le aplic pe mai departe in „a razbate sa acumulez din curtea celor ce nu joaca dupa regulile mele la nivel planetar” , imaginandu-mi aici Europa ca INTREG ce se va repozitiona in lupta pentru suprematia globala langa alti „falocrati planetari” ori , varianta B, – negociez cu restul falocratilor ( daca voi avea capacitatea continental/institutionala ) de a ne reorienta acesta agresivitate si metoda dupa cererile softului divin intr-o grija planetara cerut de substanta unui ACASA PLANETAR/COSMIC, aspect pe care o cultura mica ca a noastra il vrea dar nu-l poate impune si pe cale de consecinta nu are viitor fezabil, ceea ce ma obliga la O A TREIA CALE . Aceasta a 3-a cale imi solicita imaginatia sociologica si spun „hai sa profitam de lupta titanilor” si sa ne sapam transee de reconstruire si ascundere/aparare serioasa a identitatii lui ACASA IN ROMANIA pe care il pot negocia / imbunatatii cu ACASA al ORICAREI CULTURI MICI din UE , DAR CULTURA MICA CU INTENSIUNE TARE ca a Greciei. Gasesc in acesta negociere/imbuntatire si o forma valida de aparare a cererilor softului divin.
:)) ajungand la ipoteza „bunului analfabet”, pe care mi-o atribui :)) poate ca mi se trage de la o mama analfabeta ( zero clase ) care a crescut 10 copii langa un tata cu doar 4 clase, iar noi toti zece copii ai lor ( cu exceptia mea, care am crescut copii altora ) abia am crescut o medie de 2,7 copii si la final, nu cred ca gresesc cu mult in aproximare cand afirm ca fericirea noastra ( a fratilor si surorilor mele ) si implinirea noastra de gen nu aduna 50 % din multumirea implinirii de gen a mamei. Saltandu-ne statistic la nivel de locuitorii sub spatiul administrativ al limbii romane, deci statistic vorbind, numarul analfabetilor si implicit al reusitelor vazute la gramada, cred ca esti de acord ca este infinit mai mare cand il vad adunat in contributie PIB NATIONAL si este moral sa propun ceva doar asta numai in lipsa rezultatelor pe care nu le pot masura cu instrumentele „culturi culte” :)) Normal ca mai am rabdare, poate ca rasare totusi „o solutie academica” :)) alta decat reintoarcerea anlfabetilor pe bancile Ministerul Falocrat Roman al Educatiei care nu are bani de gradinite in tziganie , adica , tocmai acolo unde rata demografica a Romaniei este inca onorabil salvata :)) Ca bomboana pe coliva vine si Ministerul Falocrat al Familiei care nici el n-are bani de implemntat legea adaoposturilor pentru femeile victime ale violentei domestice ( 217/2003 ). Concluzia statistic – rationala desenata acum la orizont ne arata perspectiva ca in curand „analfabetii” vor fi si mai multi si mai violenti, ceea ce incumba cu inalta probabilitate ca intr-un viitor imediat sa vedem o ALIANTA a celor mai frumoase femei cu „cei mai falocrati indivizii de areal” si va trebui ca TOTI sa-i aceptam ca pe „noii stapani ai ROMANIEI TIGANIZATE” spre disperarea „culturii culte”. Cred ca nu ma banuiesti de satisfactie in fatza acestei „infrangeri” dar sper ca in fatza acestei perspective „cultura culta” sa nu se apere din nou cu ceva solutii naziste. In lipsa solutiilor construite cultural dinspre mediul academic, prefer sa lasam solutiile softului divin sa-si spuna natural cuvantul si, cu sigurantza din punctul meu de vedere va fi ceva NATURAL ACCEPTAT si cu aceasta ocazie CULTURA chiar are sansa de a se repozitiona in prelungirea naturalului si nicidecum in contra lui :))
Emirul analfabetilor :))
.
[…] « În apărarea culturii ca mediu posibil al unui „Acasă” viitor […]