Despre dificultățile unui proiect național

Amestecul temelor culturale cu cele de critică politică și instituțională, cu apelurile la normalitate etc. tinde să genereze o (re)construcție ciudată, ca și cum fiecare din preocupările mele ar converge către un proiect comun pe care vreau să-l impun. Însă, așa cum am mai menționat, în rândurile mele nu reprezint pe nimeni în afară de mine, nu doresc să afirm posibilitatea mea de-a rezolva aceste probleme. Mă limitez la identificarea lor și la aruncarea în dezbaterea publică a unor posibile soluții. Nu sunt politician și nici n-aș putea fi;  îmi lipsesc calitatea morală, capacitatea, dorința, putința și încă o serie de elemente. Nu am pretins nici măcar calitatea de judecător al nației mele deoarece n-am înălțimea necesară pentru a judeca. Îndrăzneala mea se oprește la un gen de căutare, desfășurat prin intermediul unor idei ce-și așteaptă critica.

Întrebarea căreia mi-am propus să-i dau câteva răspunsuri este următoarea: „Cine și la proiectului cui (să adere – n.a.)?

Problema n-o constituie lipsa aderenței la un proiect, ci chiar absența proiectului, imposibilitatea de a-l contura și de-a cădea de acord asupra lui. Nu este vorba de-o lipsă de competență, ci de incapacitatea dialogului, de imposibilitatea conturării unei dimensiuni naționale a lui „Noi!”, care să fie mai presus de disputele politice, socialei, etnice, interprofesionale etc. Excesele noastre ca popor ne împiedică să zărim exact zona interesului comun, căreia să-i dăm un contur, pe care s-o punem sub formă de proiect național (nu naționalist), la a cărui împlinire să lucrăm toți, indiferent de culoare politică, etnie, nivel de studii, istorii personale etc.

Cultura este și ea în aceeași situație. Conflictele o traversează de la un capăt la altul, ratând posibilitatea identității. Elitiștii sunt împotriva prostimii, „provincialii” împotriva elitiștilor, tinerii împotriva celor bătrâni, cei de dreapta împotriva „foștilor” etc. A nu se înțelege că visez la unanimitate, la o atmosferă de pupături și îmbrățișări lăcrămoase. O anumită doză de critică este necesară în cultură și în societate, făcând parte din firescul manifestărilor umane. Problema este însă că nu accedem decât la critica cu caracter disolutiv, la atitudinea de desființare a celui criticat din toate perspectivele. Criticăm fără limite opera și biografia, dorind să desființăm atât autorul cât și omul. Urâm autori pentru că susțin una sau alta din părțile politicii (dovedindu-ne astfel indiferența față de ceea ce înseamnă valoarea creației culturale), pentru că scriu mai mult și/sau mai bine decât noi, pentru că vând cărți, pentru că sunt traduși etc., justificând îndreptățirea atitudinii noastre printr-un amestec dintre perspectivele culturale, biografice, politice, sociale, umane și tot ce se mai poate imagina.

Suntem astfel incapabili de-a sesiza valoarea și de a-i consacra existența, transformând-o în pol de orientare. Spunând asta mă gândesc prima dată la mine, la nenumăratele-mi lipsuri, încercând să ghicesc ce ar trebui schimbat.

După această scurtă critică primul gest este să căutăm vinovați. Enumerarea lor tinde să fie fără sfârșit, în funcție de aderențele celui care o desfășoară: politicienii, „foștii”, stânga, dreapta, occidentalii, americanii, rușii, bărbații, femeile, minoritățile, majoritarii, PDL-ul, PSD-ul, PNL-ul etc. Bănuiesc că așa ar arăta rezultatele unui chestionar național ce vizează identificarea vinovaților pentru situația actuală. Însă, poate că tocmai gestul acesta de-a căuta vinovați constituie principala problemă, el consumându-ne tot efortul creator. Îl practicăm în fiecare domeniul social ca și cum ar avea un caracter purificator. Însă căutarea unui vinovat rareori rezolvă problema. Mai ales atunci când căutarea vinovatului face parte din mentalitatea națională. Orientarea națională către a căuta vinovați arată cantonarea noastră într-o mentalitate acuzatoare, vizibilă pe deplin și în modul în care ne gândim propria istorie: plină de piedici în calea afirmării naționale. Istoria pare să fi ucis din fașă toate potențele acestui popor, făcându-l să rateze întâlnirea cu măreția.[1] În măsura în care o astfel de istorie romanțată conduce la dilatarea nefirească și, mai ales, neproductivă a orgoliului național, născând cetățeni prea mândri de trecut pentru a-și pune problema datoriei lor față de istorie, ea reprezintă o piedică în calea unui proiect național. Căutarea excesivă a vinovaților ne ascunde natura problemei și soluțiile posibile de rezolvare a ei.

Este necesară o reconciliere națională? Tind să cred că da, reconcilierea fiind momentul necesar pentru generarea posibilității lui „Noi!”, adică a lui „Acasă” comun. Nu știu însă cum ar putea ea arăta. Acceptarea reconcilierii ca problemă constituie unul din pașii necesari. Ceea ce presupune dezbateri pe această temă, dialogul „părților aflate în conflict” (posibil și el doar în condițiile identificării conflictelor care străbat societatea românească).

Biserica ar putea fi unul din multele puncte de plecare. Încercarea de-a media conflictele prin recursul la valorile creștine pare a fi necesară. Este vorba însă de-o orientare a acestor valori (și) către această lume; adică mobilizarea energiilor către viitorul în această lume. Deocamdată însă Biserica pare mai curând parte a problemelor decât a soluțiilor. În aceeași situație se află Politica, Cultura, mentalitățile comunitare etc.

Proiectul național, construit după reconcilierea națională, ar fi indiscutabil rolul elitelor. Ceea ce presupune însă capacitatea noastră de-a genera elite și încrederea poporului în elitele națiunii. Ambele îmi par deosebit de dificile în acest moment.

L-am criticat pe domnul Liiceanu pentru o anumită intervenție în spațiul politic, pentru un anumit exces, chiar în condițiile în care pe fond eram de aceeași parte. Am făcut și atunci precizarea, pe care o reiau:  este unul din autorii mei preferați. Când spun asta știu că-i enervez pe toți anti-elitiștii; însă refuz să mă las absorbit într-o astfel de dispută. M-am străduit astfel să nu amestec în abordarea mea critică spațiul manifestărilor publice pe teme politice cu cel al manifestărilor culturale. Din punctul meu de vedere nu este o incompatibilitatea între admirația față de autor și faptul de-a nu fi de acord cu câteva din viziunile domniei sale „prea de dreapta”, ori cu pretențiile morale exagerate. Aparentele probleme pe care le ridică amestecul unor „zone plăcute” cu cele care nu întrunesc adeziunea totală face parte din existența noastră cotidiană. În lipsa capacității de-a separa lucrurile, de-a alege ceea ce este esențial (cel puțin pentru noi) n-am avea prieteni, soții/soți, adică n-am putea conviețui. Unui prieten, unui apropiat, unui autor pe care-l preferi îi ierți excesele de dragul a ceea ce știi că este bun în el, știind că niciodată el nu va coincide cu modelul ideal în care dorești să-l înghesui. Este o formă de toleranță care nu ascunde milă, superioritate sau orice altceva, ci intervine într-un firesc al faptului-de-a-fi-împreună. Mai mult chiar, poate că valoarea unei relații stă și în doza de diferență existentă între părți.

Formula „cultura nu admite analfabeți” nu are în vedere neștiința de carte, ci aderența obligatorie la „o cultură” (cultura ca dat), fie ea și în cel mai slab termen posibil. Altfel spus, din punct de vedere cultural nu avem oameni lăsați pe dinafară, fiind toți, știutori de carte ori ba, prinși cel puțin în cadrul unei mentalități culturale dacă nu chiar și a unei forme de manifestare. Dacă „analfabetismul cultural” nu există, așa cum am afirmat, atunci problema s-a putea să țină de mentalitățile culturale din interiorul a ceea ce vrem să credem că este cultura română.

Nu am soluții etnice, la fel cum nu am soluții naționale sau comunitare; doar intuiția unor probleme și credința în necesitatea unui dialog pe tema lor. Nu știu dacă etnia rromă trebuie „înghesuită” în cultura națională (din care este oricum parte) la fel cum nu știu dacă cultura națională trebuie forțată la o aderență totală față de cea occidentală. Aș spune că nu nevoia unei soluții ar trebui să ne orienteze căutările, ci conștientizarea existenței unor probleme și dezbaterea lor; altfel spus, nu finalul este cel mai important, ci drumul parcurs. Asta înseamnă însă capacitatea de-a admite problemele existente și necesitatea căutării unor soluții. Adică deschiderea la dialog.[2] Ceea ce presupune, la rândul ei, capacitatea de-a ieși din închiderea liniștitoare în adevărurile individuale/comunitare/etnice/naționale, putința de ne arunca în neliniștitorul spațiu al dialogului pe teme fundamentale. S-ar putea să fie totuși prea mult pentru noi. Pot admite că am avea cu toții dreptate, justificându-ne astfel modul de-a fi. Chiar și așa însă, rămâne problema armonizării adevărurilor individuale, pentru a genera posibilitatea unui spațiu comun.

Într-una anume sens proiectul național este însăși dorința unui proiect național, afirmată prin intermediul dialogului pe această temă. Dialogul este o formă de întâlnire. Faptul de-a intra în dialog este suficient pentru a deschide posibilitatea lui „Noi!”. Însă asta presupune deja o competență socială (capacitatea de-a intra în dialog), deficitară la acest moment, și voința dialogului (la rându-i, limitată), adică acceptarea lui ca valoare a democrației.

Nu am ajuns încă la stadiu de-a identifica problema, și el ulterior celui de-a accepta faptul că avem o problemă. Suntem străbătuți de prea multe convingeri, de credința de-a fi, fiecare din noi, deținătorii adevărului pentru a căpăta deschiderea necesară unei astfel de dezbateri. Suntem prea radicali; adică prea excesivi, ratând măsura. Este, așadar, prea devreme pentru un proiect comun, care să-l contureze pe „Noi!”, adică pe „Acasă” comunitar.



[1] Puținele încercări de demitizare a istoriei naționale sfârșesc prin a aluneca tot către culpabilizarea cuiva (cel mai adesea „foștii”, ca reprezentanți emblematici ai comunismului), ratând faptul că legitimarea prin intermediul istoriei cunoaște o răspândire mult mai largă decât chipul pe care l-a căpătat în cazul nostru. Mai mult chiar, există o zonă ideologic a luptei dintre miturile istorice, în care riscăm să pierdem dacă nu ne dovedim creativi. Problema o constituie, și în acest caz, măsura: care sunt planurile în care ea se poate desfășura, formele de manifestare și limitele în care poate fi exercitată.

[2] Din punct de vedere al dialogului interetnic suntem deocamdată „închiși” în acceptarea formală a unor valori europene, în orizontul aquis-ului comunitar. Este însă doar o modalitate  de acoperire a unor probleme ce nu și-au găsit încă o rezolvare acceptabilă. O formă de soluționare care mută ura și intoleranța din spațiul public în cel privat; adică doar o formă de amânare a rezolvării problemei.

 

NOTĂ: Acest articol este un răspuns la articolul „Cine la proiectului cui?” scris de Caton Musceleanu.

(Imagine preluată de pe: http://www.jobsearchsupport.net/workpackage-6)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site