Alo, alo, este închis!

Într-o sâmbătă, aflat în vizită prin Iași, am vrut să intru la biserica Trei Ierarhi. Pradă spiritului de orientare ce caracterizează turistul, m-am orientat după persoanele care ieșeau din biserică și m-am grăbit spre intrare. O voce m-a oprit autoritar: „Alo, alo, este închis!” Tonul nu era adecvat nici cu atitudinea pe care eram obișnuit s-o întâlnesc la păzitorii unui loc public și nici cu specificul acelui loc. Precizez că o astfel de apreciere vine după câteva zeci de biserici vizitate prin diferite colțuri ale Europei.

Într-o secundă s-a ivit și autorul apelului agresiv: un bărbat la vrei 50 de ani, masiv, exprimând orice altceva doar bunăvoință nu, purtând un tricou al nu știu cărei echipe de fotbal (iertată-mi fie neștiința!) și simbolizând, după numărul de pe tricou (nu mi-l amintesc), cine știe ce fotbalist. Cu alte cuvinte, am fost oprit de „un număr oarecare”, însărcinat (probabil) cu paza bunurilor Bisericii.

Partea mea de culpă era că nu fusesem atent la program, biserica închizându-se la ora prânzului (nu doresc să speculez pe tema motivului închiderii; bănuiesc că este unul întemeiat). Uitându-mă la orarul de vizită am observat că eram, totuși, cu cca. 10 minute înainte de închidere.

În definitiv, doream doar să intru într-o biserică, într-un scop ce se situează, bănuiesc, într-o discretă ambiguitate: vizită și dorința de înțelegere. În mod clar pentru cerberul acelei biserici motivația era imposibil de deslușit, ea fiind ascunsă în spatele gestului: intenția de-a intrat.

Dacă bătând la porțile Raiului mi se răspunde „Alo, este închis!” n-aș fi deloc surprins: suprapunerea traseului meu existențial pe canoanele bisericești sunt sigur că aduce suficiente argumente pentru o asemenea interdicție.

Deși sunt obișnuit deja să joc rolul unui suspect de serviciu pe multe dintre aeroporturi, frecvența controalelor amănunțite cărora le cad victimă fiind suficientă pentru a-mi da seama că în ochii oamenilor ce au drept specialitate paza și controlul este ceva suspect în chipul sau în comportamentul meu, o astfel de reacție într-un locaș de cult am simțit-o ca fiind prea mult.

Subiectul aceste povești îl constituie tonul cu care a fost întâmpinat un (posibil) credincios la intrarea într-o biserică, din perspectiva unei atitudini generale a Bisericii Ortodoxe față de credincioșii săi. Cu alte cuvinte, în discuție este caracterul simbolic al comportamentului acelui paznic, el riscând să exprime o mentalitate ce caracterizează Biserica. Nu a fost un comportament adecvat, plin de bunăvoință, așa cum îi șade bine unui servitor al Bisericii, ci unul de jupân pe moșie aflat în exercițiul autorității în fața clăcașilor. Izvorul acestui tip de comportament cred că-l constituie societatea, așa cum este ea așezată în acest moment, și Biserica, conform caracteristicilor ei actuale. Există o legătură complicată între cele două, ambele participând la construirea aceleiași realități.

Povestea ar putea indica ceva semnificativ despre vremurile pe care le trăim, ce tind să fie caracterizate de ivirea noilor feudali („baronul” și „mogul” fiind doar unele dintre chipurile lor recunoscute). Patrimoniul Bisericii este are caracter relativ ambiguu, public-obștesc, fiind construit și prin contribuția bugetului public (atât pe calea unor contribuții directe cât și pe cea a scutirilor de impozit). Această ambiguitate constituie un motiv laic suficient pentru a obliga la un tratament rezonabil al vizitatorilor.  Cu toate acestea, accesul credincioșilor la el este uneori distorsionat, limitat chiar, prea des fiind condiționat și de plata unor taxe. Ceea ce aduce în discuție o relație cu iz de subordonare laică existentă între servitorii Bisericii și credincioși. Ori, tot despre dorința instituirii unei astfel de relații între conducători și cetățeni pare a fi vorba și în planul autorității statului, ea fiind vizibilă, spre exemplu, prin atitudinea unora dintre beizadelele politicienilor aflați la putere.

Multiplicarea „ierarhilor și a ierarhiilor”, ce dă seama de creșterea distanței față de supuși, pare să fie problema esențială a acestui popor în această perioadă. Deși am pornit împreună în urmă cu 27 de ani pe un drum al egalități în fața legii, ce ține de esența democrației, constatăm acum că unii au devenit „mai egali” pe baza unei abilități vădite de a potrivi diferite cute legale pe existența personală. Dincolo de suferința provocată de încălcarea regulilor democratice, ce dă seama de riscul năruirii speranței acestui popor, tragic este faptul că nici măcar nu este vorba de niscaiva elite, ci doar de indivizi al căror singur chip social este subordonat numărului (bani, case, condamnări etc.). Camuflați în toate partidele politice, noii feudali se luptă acum pentru o formă de legitimare a modului în care și-au dovedit averile și, mai ales, a noului lor statut social. Deoarece singura lor competență o constituie manipularea, străduința de-a întoarce mujicii unii împotriva altora este tipul de acțiune pe care-l practică cu cel mai mare succes.

Noii feudali au ajuns acum la momentul în care strigă „Alo, alo, alo!” de la balcon, vizibil nedumeriți de mișcările mulțimii. Continuarea poveștii… o vom vedea.

PS: Semnificația formulei „Alo, alo, alo!” este legată de această secvență din istoria națională:

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>