Încercări de „ontologie sexuală”; o perspectivă existențialist-fenomenologică asupra sexualității (2)

Continui discursul pe tema raportului dintre cele două sexe punându-mi față în față opiniile din urmă cu cca. 6 ani și cele de acum pe această temă într-o încercare de a-mi surprinde coerența sau incoerența, peste timp, asupra unui subiect insuficient tratat, abordat deseori la modul slab, ideologic.

Una din probleme ce susține opoziția feminism vs. misoginism o constituie faptul că opinenții primei tabere opun cultura naturii, ca și cum cultura trebuie să fie musai instrument de control asupra a ceea ce se dezvoltă în mod natural în om. Însă cultura este în bună măsură o modalitate de continuare și orientare în mod inteligent a naturii, o construcție împreună cu ea și nu împotriva ei. De altminteri, acesta ar fi și sensul uneia din dimensiunile corectitudinii politice; mă gândesc aici la „comportamentul corect față de natură”. Or, ecuația contemporană pare să nu admită în cadrul ei, cel puțin la nivelul discursiv și ideologic, „natura masculină”, ea fiind veșnicul oponent. Evident, mă refer aici la „natura masculină” completată și orientată de cultură, ceea ce înseamnă puternic dependentă de forma ei în oglindă, anume „natura feminină” (aș spune eternul feminin, însă termenul este slăbit de ideologia feministă). Modelarea culturală a „naturii masculine” include atât opoziția (constructivă și re-constructivă) femininului, care este natură chiar într-o mai mare măsură. A nu se înțelege modelarea culturală drept un panaceu împotriva tendințelor limită; diversitatea culturală existentă (încă) permite manifestarea unui întreg spectru al posibililor masculinității, incluzând și moduri de-a fi inacceptabile pentru axiologia majoritară.

Mă întorc acum la modul în care abordam problema în contextul (sau atmosferei) unui discurs existențialist și centrat pe abordarea critică a uneia din fondatoarele mișcării feministe:

(Tragicul în filosofia existențialistă franceză, partea a V-a, Simone de Beauvoir, Al doilea sex sau despre tragicul ce intervine în mod cotidian,  pp. 261-327)

„Simone de Beauvoir consideră că diferenţele dintre bărbat şi femeie sunt datorate statutului ontologic diferit; în timp ce bărbatul se proiectează către scopuri exterioare lui, este cuceritor, creativ, adică transcendent, femeia, prin rolul în care o închide societatea (societatea considerată de autoare ca fiind a bărbaţilor) este cantonată în imanenţă. Credem că această diferenţă este doar parţial adevărată; nu putem fi întru-totul de acord cu autoarea deoarece presupunem că a exagerat pe alocuri, în special din dorinţa unui efect artistic. Nu toţi bărbaţii sunt orientaţi către creaţie şi cucerire, ba am spune că foarte puţini; iar femeia nu este situată continuu în imanenţă; chiar şi dacă am vedea-o limitată la întreţinerea căminului, această sarcină fiind, în opinia noastră, subevaluată din perspectiva demnităţii ontologice. Autoarea doreşte să afirme feminismul dintr-un punct de vedere masculin, preluând valori pe care le cataloghează ca aparţinând lumii bărbaţilor (de fapt lumii, lumea fiind considerată de autoare ca aparţinând bărbaţilor). Dincolo de aceste dezbateri ne reţin atenţia atât rolurile relativ diferite ale femeii şi ale bărbatului cât şi abordarea lor raportat la transcendenţă; există într-adevăr raportări diferite la transcendenţă[1] ale celor două sexe. Problema o constituie în cazul Simonei de Beauvoir, şi al feminismului în general, introducerea axiologiei în ontologie, respectiv acordarea unor valori diferite celor două raportări. Precizăm că, în fond, nu credem în existenţa unor diferenţe radicale. Analiza modalităţii în care oamenii se depăşesc pe sine înspre altceva este demarată pornind de la ideile lui Sartre privind proiectul fundamental, fiinţa-pentru-sine, fiinţa-pentru-celălalt, s.a. Reţinem totuşi că ceea se numeşte „perpetuarea speciei” constituie o formă de transcendere, poate una din cele mai importante. Nu dorim să folosim această argumentare pentru a justifica „menţinerea femeii la locul ei” deoarece suntem convinşi de existenţa unor transformări[2], a unor schimbări în ceea ce priveşte rolurile celor două sexe. În plus, credem că eforturile pentru perpetuarea speciei sunt în definitiv egale, doar că trebuie luminate într-un mod corespunzător pentru a se evidenţia această egalitate.„

….

„Dacă trebuie să raportăm femeia şi bărbatul la un sistem de valori, împreună  cu relaţiile dintre ei, nu putem lua de-a gata un sistem axiologic, ci trebuie să-l creăm plecând de la ontologie; ceea ce trebuie să ghideze considerarea oricărui element ca valoare trebuie să plece de la fiinţă. Ori, dacă întreprindem o raportare a femeii la modul de-a fi al bărbatului, în mod evident vom remarca numeroase diferenţe; pentru a ne lămuri putem încerca o raportare inversă, a bărbatului la modul de-a fi al femeii şi atunci vom sesiza iarăşi numeroase diferenţe. Tot ce împiedică această raportare, şi aici suntem parţial de acord cu autoarea, este faptul că istoria pare a arăta că cele mai multe valori au fost derivate de la moduri de-a fi masculine; spunem că suntem doar parţial de acord deoarece credem că s-ar impune mai întâi o definire exactă a ceea ce este masculin şi ceea ce este feminin, la o descifrare a sensului şi apariţiei valorilor considerate masculine, a gradului în care femeile au participat la apariţia şi perpetuarea acestor valori. Considerăm că în abordarea oricărei diferenţieri valorice între cele două sexe punctul de plecare trebuie să fie ontologic. Este drept, având în vederea încărcătura axiologică a cuvintelor[3] suntem într-un cerc din care trebuie să găsim o ieşire sau, mai corect spus, în care trebuie să găsim o intrare pentru a reuşi o analiză corectă, neutră din punct de vedere axiologic. Aceasta este şi una din explicaţiile faptului că Heidegger (în special) şi Sartre creează cuvinte pentru a-şi prezenta gândurile, sau încearcă să despovăreze unele cuvinte de o parte dintre sensurile anterioare care trimit la sisteme axiologice sau ontologice. De remarcat că raportarea la imanenţă şi transcendenţă, ca fiind doi poli ai existenţei, dă naştere la alte limite ce pot determina naşterea unor domenii ale tragicului. Putem astfel regăsi în imaginarul comun exemple de situaţii în care atât dorinţa de transcendenţă (de a se transcende) a determinat trăiri ale tragicului cât şi centrarea în imanenţă (conştientizarea unei închideri în care te afli, sintetizată deseori prin întrebări de genul: Pentru ce ne-am născut? Pentru ce trăim?).„

(pp. 284-286)


[1] În sensul în care este ea gândită în existenţialism, ca depăşire de sine înspre altceva.

[2] Evităm termenul evoluţie deoarece el ascunde o apreciere axiologică (ceva de genul progresului) a cărei abordare nu intră în acest moment în preocupările noastre. A-l lua „de-a gata” ar însemna să tragem odată cu el şi ceva din universul de discurs în care el îşi joacă sensul tare.

[3] Considerăm că orice sistem axiologic se răsfrânge asupra cuvintelor care i-au mediat constituirea şi supravieţuirea,  încărcându-le cu sensuri valorice.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. Corina spune:

    Eu cred ca barbatul si femeia se completeaza unul pe celalalt si prin completare se gasesc unul in celalalt.Termenul de egal nu exista,daca ar fii egali ar insemna ca nu s-ar mai cauta,nu ar mai avea nevoie unul de celalalt.E adevarat ca in ceea ce tine de lucrurile morale sau imorale sunt egali.Gndind neutru nu putem zice ca unul greseste mai mult sau mai putin ca altul. Tocmai de aici deriva si acesta completare ca unul din ei(fie ea fie el) este mai bun si invers.Culmea daca ar fii egali nu ar putea rezista ,lipsind partea care ii completeaza.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site