Ce vor tinerii din stradă?

Un răspuns aproape corect l-ar constitui: Nu știu! Adică, nu știu eu dar nu știu nici ei! Problema este însă mai complicată. Cred că ei știu, dar nu au aflat încă asta. Altfel spus, toți sunt în căutarea unui răspuns, adică a unui set de idei care să le umple intuițiile și așteptările. Însă nu a oricărui tip de răspuns, ci doar a unui care se situează într-o zonă previzibilă.

Încercând să ghicesc, aș spune că tinerii protestatari vor Noul, adică acel ceva care să constituie un Altfel decât până acum. Un Altfel care nu este nici de stânga și nici de dreapta.[1] Un Altfel ce se situează cumva dincolo de politică, dar poate fi înfăptuit doar prin intermediul politicii. Prin „intermediul politicii” nu înseamnă însă „prin intermediul politicienilor”; cel puțin nu prin mijlocirea celor actuali.

Asistăm la o presiune civică ce ar putea naște o nouă mișcare politică, dacă va fi suficient de abilă să ocolească puzderia politicienilor ce încearcă să se așeze înaintea lor, adică să asume sensul acestei mișcări. Încercările de înghesuire conceptuală a acestei mișcări, de circumscriere a ei în cadrul unor mecanisme prestabilite, sunt multiple, cea mai des întâlnită fiind invocarea respectării mecanismelor democratice, respectiv a procesului electoral.

Îndemnul de a merge la vot nu constituie o soluție în acest moment,[2] el putând aparține doar partizanilor uneia sau alteia dintre tabere. Am în vedere faptul că problemele țin de calitatea actualei clase politice, lipsită tot mai mult de încrederea cetățenilor. Votul nu mai este o soluție atunci când ești limitat la a alege între alternative ne-eligibile. Tratatele scrise pe tema democrației nu furnizează încă o teorie consistentă în privința modalității de selecție a celor care vor ajunge să candideze, ocolind cumva posibilitatea, pe care o trăim, ca nici unul dintre candidați să nu întrunească opțiunile electoratului. Uneori absenteismul ar putea da seama de o asemenea situație. Absenteismul are însă prea multe cauze pentru a putea fi interpretat în mod univoc în acest sens. Spre exemplu, posibilitatea ca ghiftuirea realizată în consum să constituie una din cauzele absenteismului este suficientă, indiferent de probabilitatea ei, pentru ca politicienii avizi de putere să se agațe de ea pentru a respinge interpretarea absenteismului ca semn al necesității primenirii clasei politice.

Chiar dacă protestul este predominant al tinerilor, problema clasei politice nu cred că este una a diferenței de generații, ci a modificărilor necesare de mentalitate. Înlocuirea celor vârstnici cu cei tineri nu oferă rețeta succesului, în condițiile în care mai găsim oameni capabili și printre cei mai în vârstă și politruci printre tineri. Suplimentar, actuala dispunere de forțe politice tinde să sugereze o deplasare a puterii către oameni de vârstă adultă, respectiv în zona 40-50 de ani, ceea ce reprezintă o formă de întinerire a puterii.

Mecanismele noastre democratice sunt străbătute, de la un capăt la altul, de perturbări. Incapacitatea de promovare a valorilor, ce tinde să caracterizeze lumea politică românească, se mai situează ea în zona tare a sensului democrației? Nu cumva problema ține de necesitatea unei corecții a modului în care funcționează mecanismele democratice la noi? Este suficientă funcționarea teoretică a mecanismelor democratice generale, gen scrutin, pluripartitism etc., pentru a avea convingerea că trăim într-un regim democratic? Avem oare curajul să ne întrebăm asupra legitimității acestei forme de pseudo-democrație? Mai avem oare posibilitatea de a exprima public astfel de îndoieli, ce au rolul de a ne menține atenția trează la ceea ce ni se întâmplă? Mai încăpem să ne strigăm dubiile și suferința în oceanul zgomotelor produse de consumismul capitalist? „Coborârea” tinerilor în stradă exprimă dorința de ocupare a spațiului public, ca ultimul demers posibil după ce oamenii politici au încercat să-l confiște prin intermediul mass-media și al tribunelor de la care înălțimea cărora își strigă în mod regulat promisiunile, pentru a le uita imediat după alegeri.

Nesupunerea civică, în diferitele ei forme, ce includ acest tip de proteste, constituie o formă de presiune în vederea schimbării. Dacă glasul ei nu va fi auzit sau nu va fi înțeles, mișcarea ar putea să se radicalizeze, cu două rezultate posibile: să impună o schimbare care să ofere satisfacție într-un anume grad sau să eșueze într-o formă de anarhism. De modul în care puterea va aborda această problemă ar putea să depindă apariția sau nu a unei anume forme de extremism în spațiul românesc, greu de acoperit cu tradiționalele etichete „legionari” sau „comuniști”. Deocamdată, cantonarea pe teme punctuale, pe solicitări gen Roșia Montană, Raed Arafat etc., sugerează un gen de precauție izvorâtă din teama de a nu fi înghesuiți într-unul sau altul din curentele politice, riscând prin asta avalanșa criticilor curentului advers. Însă refuzul asumării unei definiții naște angoase în mintea celor obișnuiți să opereze cu categorii politice predefinite, eventual să împartă totul în alb și negru, virusați fiind de mema dialectici marxiste. Asta înseamnă că înghesuirea lor conceptuală va continua, se va accentua chiar în următoarea perioadă, recurgându-se la testarea diferitelor definiții și caracterizări. Adică, din punct de vedere ideologic amenințarea cea mai mare a acestei mișcări nedefinite încă o va constituie rezistența ei în fața definițiilor tradiționale.

Cei care opun protestelor mecanismul votului, considerând că alegerile sunt singura formă de protest legitimă, sunt cantonați într-o viziune romantică a democrației, ratându-i modificările suferite în ultimul secol. O întreagă literatură politică, dublată de experiențele furnizate de istorie, demonstrează că din democrație pot lua lesne naștere mari dictaturi, utilizând exact mijloacele democratice. Un experiment mintal ne arată că este suficient ca într-o țară democratică un partid să întrunească voturile unei mari majorități pentru ca el să devină unic. Motiv pentru care avem nevoie de fiecare dată de mijloacele de intervenție corectivă în funcționarea democrației, de genul protestelor, ele dând seama de controlul pe care societatea civilă încearcă să-l instituie asupra puterii politice care deraiază de la mandatul obținut prin intermediul alegerilor. Ivirea conceptului de societate civilă, care-și manifestă solicitările în spațiul public prin intermediul diferitelor mecanisme, protestele fiind la loc de frunte, dă seama de o astfel de regândire a democrației.

Ce vor tinerii din stradă? Cred că urmează să aflăm. Dacă sunt mânați de aceleași idealuri precum în ianuarie 2012, atunci susținerea lui Raed Arafat oferă câteva indicii: preferă omul de acțiune, tehnicianul, care s-a remarcat prin cerbicia cu care a luptat pentru implementarea proiectului său. Renumele acestuia este creat deopotrivă prin realizării și prin lupta anti-birocratică pe care a dus-o ani de zile. Este omul dedicat unui proiect național, dovedindu-se capabil să-l implementeze. Situarea lui la distanță de politic (a refuzat ulterior propunerea de a fi ministrul sănătății), în limitele propriei competențe, contribuie și ea la captarea simpatiilor publice. Recurge în mod pragmatic la limba română. Faptul că nu este genul „care are cuvintele la el” l-a ferit de alunecarea în abordări demagogice.[3] În rezumat, îl recomandă faptele.

Însă până aflăm ce vor protestatarii, începem deja să știm ce nu vor: această formă de privatizare a statului pe care a adus-o mentalitatea actualei clase politice. Este oare suficient să le schimbăm mentalitatea, sau este nevoie de schimbarea lor.