Centenarul ne va găsi în epoca neo-fanariotă?!

Centenarul tinde să ne indice vinovații pentru parcursul istoric al acestei nații: noi înșine. Hunii, tătarii, turcii, rușii etc. pălesc subit în fața urgiei pe care-o pune în scenă prezentul, pe fondul toleranței noastre: intrarea în epoca neo-fanariotă.

Abordarea ideologică a istoriei naționale a vehiculat narațiuni împănate cu accidente gonflate la nivelul unor mari evenimente, dorind să nască orgoliul unor existențe pline de sens. Deși scopul marilor momente ale trecutului este de a servi ca puncte de referință pentru noi și alte nații, prin potențarea lor artificială ele slujesc de fapt celor care încearcă să ne transforme istoria într-o închisoare, prefăcându-ne în prizonierii propriilor iluzii. Pericolul este vizibil: riscăm să ne simțim mândri de un trecut ce conține de fapt multe momente ce ar trebui să ne dea de gândit.

Din istorie ar trebui să zărim în primul rând că evenimentele cotidiene tind să fie o permanență a istoriei naționale, ele menținându-ne de-a lungul timpului la periferia lumii. Apoi, este necesar să observăm că întârzierile noastre istorice, comparativ cu partea occidentală a Europei, s-au perpetuat de-a lungul timpului până astăzi, constituind sursa defazării noastre față de prezentul mondial. De asemenea, este oportun să reținem că exact tipul de suficiență fudulă a unora dintre cetățeni, mulțumiți de (un pic mai) „binele actual” raportat la perioadele anterioare,[1] ne-a făcut de-a lungul timpului să ne mulțumim cu traiul în bordeie, limitând semnele pe care le-am lăsat în timp la construcții răzlețe făcute de meșteri străini.

Paradoxal, nu cei care abordează istoria națională dintr-o perspectivă critică ne fac rău, ci politicienii care reiterează acum părțile slabe ale comportamentului nostru istoric. Această evidențiere a slăbiciunilor noastre structurale, generată de punerea în scenă la care suntem martori, tinde să ni le transforme în trăsături de caracter.

Cu ușurință putem observa tendința de a ne reîntoarce la epoca fanariotă, acoperită de vorbe meșteșugite despre interesul național. Principalii actori sunt oamenii care utilizează funcțiile publice pentru propria îmbogățire, începând cu Dragomanul Șef[2] al Sublimei noastre Indiferențe (L. Dragnea), continuând cu Divanul (CEx-ul PSD), un amestec de favoriți (îi putem vedea în funcțiile guvernamentale) și creditori (cel mai adesea își strecoară copiii sau protejații în Guvern) și indicarea suitei poate continua… . Modificarea legilor justiției și lupta împotriva DNA constituie doar o reeditare contemporană a opoziției boierilor împotriva codului de legi (Mica rânduială juridică/Pravilniceasca condică[3]) pe care Alexandru Ipsilanti s-a străduit să-l introducă.[4] Declarația 600 face parte din specificul fiscalizării fanariote (vor urma curând alte forme). De asemenea, Primul Ministru numit nu pare departe de moda vestimentară fanariotă.

Onestitatea ne obligă să recunoaștem că această epocă a fost lansată de Traian Băsescu,[5] cei câțiva capi ai PSD care dau tonul actualei „căderi în istorie” continuând modelul testat de PDL. Oricâtă simpatie am avut pentru o serie dintre măsurile luate de T. Băsescu, tolerarea abuzurilor sale a constituit unul dintre izvoarele relelor prezente. Din perspectiva satisfacerii  dorințelor personale prin intermediul Guvernului, Daddy continuă la un nivel mai amplu ceea ce Zeus a început: Grindeanu-Tudose-Dăncilă îi iau locul lui Boc, Carmen Dan o înlocuiește pe Elena Udrea, „pupilele” lui Dragnea sunt urmașele Elenei Băsescu și așa mai departe. Problema este a întregii clase politice, nu doar a PSD-ului, ea fiind generată de slăbiciuni ale cetățenilor.

Cu cât mai mare ne va fi toleranța cu atât își vor permite mai multe, mergând până la a ne face să uităm gustul libertății și semnificația profundă a demnității umane. Istoria contemporană se scrie acum, prin fiecare dintre gesturile noastre. Participarea la proteste este continuarea firească a ceea ce a fost început.

PS: Analizând câteva fotografii revelatoare, anticipam aici, încă de la începutul anului trecut, faptul că vom ajunge într-un astfel de moment.

__________________

[1] O fudulie care-i împiedica să se vadă pe sine ca parte a cauzelor care le determină proprii copii sa plece în lume.

[2] Funcție obținută prin plocoanele electorale promise.

[3] Introdus la 1775 dar aplicat abia din 1780.

[4] Acesta cuprinzând și ideea salarizării a ceea ce acum numim funcționari publici, pentru a elimina îmbogățirea lor pe seama funcției.

[5] Elena Udrea fiind simbolul cel mai cunoscut. În spatele ei s-au ascuns însă mulți alții.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Răspunsuri

  1. Viorel Rotila spune:

    Domnule Cezar Năstase,
    Postarea este despre lipsa bunului simț în politică, nu despre justiție.
    Într-un mod direct ea ar putea suna cam așa: Cum este posibil ca un om să-și bată joc în acest mod de un partid cu un număr atât de mare de membri? Unde au dispărut oamenii competenți, cu un comportament decent, care să inspire un dram de încrede?
    Îmi puteți spune, desigur, că fiziologia PSD nu este treaba noastră, a celor care nu avem statutul de membri. Însă, pe noi ne interesează efectele pe care această patologie a partidului (pe care am numit-o neo-feudalism – sensul mai direct al epocii neo-fanariote) le asupra noastră. În măsura în care membrii de partid nu resping ceea ce se întâmplă devin părtași ai acestui dezastru.

  1. 21 ianuarie 2018

    […] apărarea pensiilor n-ar trebuie să le genereze un sprijin necondiționat față de PSD. Însă, așa cum arătam aici, noi am avut exact aceeași atitudine față de dreapta, ea fiind vizibilă și acum. Un exemplu […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site