Cine a fost Sergiu Tofan: biografia sau bibliografia?

De curând am dat curs invitației unui post de radio de-a participa la o scurtă reamintire pe calea undelor a celui care a fost Sergiu Tofan, în compania a două dintre persoanele care l-au cunoscut mai bine decât mine. În parte, sunt nesatisfăcut de rezultatul acestui demers, rândurile ce urmează conținând o indicare implicită a subiectului acestei nemulțumiri.

În termenii cunoașterii cotidiene, respectiv ai acelei forme de apropiere pe care-o generează prietenia, nu pot spune că l-am cunoscut pe regretatul Sergiu Tofan. Întâlnirile noastre au fost sporadice, pe o perioadă relativa scurtă (cca. 14 ani) raportat la întreaga sa viață, și nu au beneficiat de privilegiul unei intimități existențiale, care să-mi permită a releva componente ascunse ale modului său de-a fi. Nu cunosc amănuntele biografice necesare pentru a-i înțelege zbuciumul existențial cotidian.

Îmi amintesc că prima mea întâlnire am avut-o la cursul de Filosofie Antică: m-am prezentat, cred, o singură dată la acest curs și, când am văzut că dicta conținutul acestuia, am decis că nu am timpul necesar pentru a mai merge, preferând să apelez la notițele colegilor.[1] Faptul că am descoperit ulterior un om care vorbea cu ușurință și în absența notițelor m-a făcut să așez acest tip de comportament acolo unde îi era locul: în tagma aspectelor neesențiale ale existenței sale. Îmi amintesc, de asemenea, că spunea bancuri bune, pline de haz, abordând toate domeniile de dezvoltare a acestui mod de reașezare a realităților acestei lumi. Am mai avut parte de o serie de întâlniri cu caracter mai curând tehnic, fie pe probleme specifice gestiunii administrative a activității universitare fie pe câteva chestiuni de drept, în care devenea vizibilă o formă de distanțare a sa față de aspectele birocratice ale existenței.[2] Evident, se adaugă faptul că a binevoit (în sensul tare al termenului) să participe la o serie de evenimente importante în special pentru cariera mea universitară, acestea suportând însă o analiză specială, diferită de contextul cotidianității.

Nu vreau să intru în categoria celor care vorbesc despre o personalitate plecată dintre noi, cu scopul ascuns de a se preamări pe sine, pe raționamentul: Dacă demonstrez că acesta a fost un mare om iar eu i-am fost unul dintre puținii apropiați, îmi dovedesc propria-mi valoare! Dacă nu reușesc să arat suficient respingerea unei astfel de atitudini, atunci este suficient să recunosc faptul că n-am fost printre cei apropiați.

Însă, pentru o bună parte dintre noi a vorbi despre Sergiu Tofan înseamnă cumva și a vorbi despre sine. Dacă amprenta pe care ne-a lăsat-o unora dintre noi în existența personală nu ar fi suficientă, măsura în care a constituit un model social justifică îndeajuns o astfel de idee. Aș prefera însă ca o astfel de abordare să vizeze mai curând un „sine generic”, indicând urmele pe care acest om le-a lăsat în comunitatea sa și dezvoltând o sensibilitate față de acest mod de-a fi. Sergiu Tofan merită mai mult decât reamintiri ale unor aspecte anecdotice, chiar dacă acestea tind să-i contureze un chip pozitiv.

Faptul că a fost liberal (într-un sens profund al termenului, dezvoltat pe fondul unei preocupări vădite pentru gândirea politică) și susținător al monarhiei, adică un om de dreapta în termenii politici contemporani nu cred că ne îndreptățește să considerăm că ura stânga, în sensul democratic al termenului. Știm că în anii ʻ90 a urât FSN-ul și pe Ion Iliescu, cărora li se adaugă comunismul, existând suficiente motive în acest sens.[3] Sunt rezervat însă față de o eventuală respingere a ceea ce înseamnă, în sens tare, preocupare politică pentru social, adică forme ale socialismului democratic. Pasiunea mărturisită de Sergiu Tofan pentru opera lui Albert Camus, ale cărui lucrări vădesc preocuparea pentru social, cred că ne furnizează un argument suficient pentru a nu-l poziționa, retrospectiv, într-o zonă a dreptei extreme. Preocuparea pentru creștinism constituie un argument suplimentar în favoarea sensibilităților sociale.[4] Spiritul democratic, ca valoare fundamentală, încheie, cred, această demonstrație.

Nu știu dacă activitatea politică ține de aspectele esențiale ale existenței sale, fiindu-mi greu să-mi dau seama dacă este un amănunt sau o componentă tare a biografiei. Nu cred că ar fi dorit ca lumea să și-l amintească doar prin asta.[5] Altfel stau lucrurile în privința filosofiei politice sau a politologiei, preocuparea fiind demonstrată atât de componente ale bibliografiei cât și de un aspect esențial al dimensiunii familiale a biografiei.

Consider relevant faptul că în ultima parte a vieții s-a preocupat de Martin Heidegger, chiar dacă-i cunoștea biografia tulbure. Ceea ce-mi sugerează că, la rându-i, nu ar dori să fie judecat din perspectiva biografiei, ci din cea a efortului creator. Astfel, chipul său creator cred că este cu mult mai important decât cel al existenței cotidiane, ultimul căpătându-și o bună parte din semnificații prin intermediul celui dintâi.

Cu tristețe trebuie să admit că nu l-am citit pe Sergiu Tofan. În sens propriu, nu i-am citit toate cărțile. Situația este parțial reparată de faptul că am avut ceva timp să ascult de la domnia sa o parte din conținutul cărților pe care nu m-am învrednicit să le citesc. Cum spuneam, nici în sensul figurat nu sunt îndreptățit la o asemenea afirmație, deoarece mi-a lipsit prilejul pe care doar o prietenie de lungă durată ți-l poate oferi. În continuare voi comite un sofism, generalizând o lipsă pe care o resimt.

Din spațiul comunitar în care și-a desfășurat existența Sergiu Tofan lipsește conturul necesar al bibliografiei sale. Evident, nu mă refer la cărțile pe care le-a scris,[6] ci la prezența ideilor și la posteritatea lor.[7] Aceasta cred că este direcția în care ar trebui să se îndrepte eforturile de menținere a sa în ființă, în sensul filosofic al acestei expresii. Deocamdată, ne-am cantonat în promisiuni, lăsând să se vadă riscul de-a nu ieși din specificul acestui neam: transformarea oamenilor pe care-i prețuim în monumente, ratând continuitatea ideilor pe care ni le-au lăsat.

În primă instanță, aș spune că întrebarea fundamentală este: În ce măsura s-a cunoscut Sergiu Tofan pe sine? Poate vreunul din cei apropiați se va încumeta să scrie o carte pe tema aspectelor biografice relevante, aducând o necesară lumină în acest sens.

Însă, cea mai importantă întrebare cred că de fapt este alta: În ce măsură a dorit Sergiu Tofan să se cunoască pe sine?! Răspunsul meu este simplu: Într-o mare măsură! Poate în cea mai mare măsură posibilă, dacă avem în vedere drumul urmat de pasiunile sale intelectuale. Iubirea față de filosofie și traseul urmat în cadrul ei cred că-mi confirmă acest răspuns. Dacă adăugăm aderența intelectuală la creștinism avem și o formă de confirmare a căutărilor specifice împlinirii sufletești. Este suficient pentru a deschide posibilitatea unui model existențial, într-o comunitate marcată de lipsa reperelor.

Într-o răsucire interpretativă asupra ființei asemănătoare cu cea atribuită lui M. Heidegger, răspunsul la întrebarea sugerată în titlu este următorul: Sergiu Tofan a fost biografia, în timp ce el continuă să fie bibliografia sa (sincronizată cu câteva aspecte biografice esențiale). Bibliografia este forma sa de trecere întru ființă.

[1] Pentru a judeca acest aspect sunt necesare câteva precizări: eram într-o perioadă aglomerată a vieții mele iar prea mulții ani de școală mi-au generat o reacție negativă viscerală împotriva dictării conținutului unui curs (motiv pentru care încerc să evit la rându-mi cu orice preț această practică). Suplimentar, după câțiva ani a renunțat la această practică, trecând la dezbaterea temelor în cadrul cursurilor susținute.

[2] Menționez că judecam atunci aceste aspecte cu mintea unui om a cărui gândire suportă deformarea specifică situării în vecinătatea legii și a principiilor de drept, adică o persoană căreia toți necunoscătorii procedurilor juridice îi par rupți un pic de realitate. Între timp sunt convins că fiecare avem dreptul să ne generăm propria structură a realității, apetitul pentru abordarea juridică fiind generat mai curând de dorința de control decât de cea de dreptate.

[3] Mărturisesc un grad de empatie cu o astfel de atitudine, în condițiile în care am trecut și eu printr-o raportare afectivă similară în acea perioadă. Justificarea mea: toate aceste personaje, individuale și colective, erau departe de ceea ce înseamnă democrația.

[4] Pot completa tabloul printr-un amănunt ce ține de propria-mi biografie: preocupările mele intelectuale și practice pentru sindicalism nu i-au generat o atitudine de respingere. Amintesc și faptul că Albert Camus a fost un simpatizant al sindicalismului ca soluție pentru echitatea socială.

[5] Am constatat cu tristețe că scurta-i carieră de deputat a căpătat un rol definitoriu în prezentarea care-i este făcută pe Wikipedia: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Mihail_Tofan

[6] Putem considera că lipsesc chiar și cărțile pe care le-a scris, ele nefiind accesibile nici măcar în librăriile locale. Am găsit doar câteva dintre ele pe internet.

[7] În ce măsură ne amintim de Sergiu Tofan în afara comemorărilor oficiale? Prin amintire mă refer la sensul social al termenului, în care este prezent prin ceea ce ne-a lăsat.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>