Despre bine și evoluție

Din perspectivă evoluționistă, fundamentul Binelui îl constituie ceea-ce-este-bine-pentru-organism. Optima dezvoltare, tradusă prin senzația de plăcere (recodificată apoi cultural în chipuri variate), are la polul opus diferite grade ale nefavorabilului, ale piedicilor puse în calea viețuirii, traduse prin senzațiile de durere (la rândul lor codate într-o mare varietate cromatică). Fundamentul oricărei etici este în acest caz unul biologic, centrat pe condițiile de existență și persistență ale propriului organism. Acestuia i se adaugă necesitatea existenței sociale, care, în ordine istorică, a căzut pradă diferitelor încercări combinatorii, traduse prin tot atâtea tipuri de societăți. A priori-ul oricărei morale rămâne de fiecare dată omul.

Dorința de supraviețuire ar putea fi așezată sub semnul Demonului existenței, cel care ne oferă de fiecare dată soluțiile optime, deseori chiar împotriva noastră, echivalentul conatus-ului spinozist. (Semn că modernitatea a generat marile paradigme sub semnul cărora încă mai este așezată cunoașterea noastră.)

Fericirea include o deontologie a cauzelor ei? Dacă este un drept al omului n-ar trebui să intereseze cauzele. Dacă ea include un drum pregătitor, ce presupune respectarea unor norme, atunci s-au ivit deja condiționările. Înscrierea fericirii în sistemul normelor sociale dă seama de gradul de absorbție a lui „Eu!” în „Noi!”. Realitatea societății contemporane este tinderea ei către „Noi!”-ul total; adică efortul pentru absorbția și înregimentarea definitivă a individualității. În acest sens este suficient să privim evoluția sistemului educațional.

Gândită din perspectivă evoluționistă (adică inevitabil neuro-biologică) spiritualitatea pare a fi starea de armonie a mediului intern cu cel extern, ordinea ce naște bucurie. Însă, orice tip de împăcare cu sine tinde să conducă la același rezultat, indiferent de gradul de ostilitate față de ceilalți. La limită, toate formele de autism aduc cu ele forme temporare ale împăcării cu sine ce coexistă cu o totală indiferență față de ceilalți. Ceea ce ne-ar conduce la existența a două căi ale bucuriei: individuală și socială.

Realitatea oficială va avea întotdeauna un grad de nesuprapunere cu cea individuală. Suficient motiv pentru a nu ne lăsa absorbiți în ea, din nepriceperea sau lenea de a contura o dimensiune individuală a realității. Relația cu impersonalul se constituie un indicator relevant al curajului asumării unui sens propriu al realității.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site