Despre cultură ca mediul de expresie a emoțiilor

Preambul

Precizez faptul că scriu în principal deoarece doresc să înțeleg și să-mi verific astfel înțelesurile cu ajutorul celorlalți. Este o formă de recunoaștere a competenței cititorului și de împuternicire a lui cu posibilitatea unei critici a propriei mele gândiri. Ceea ce înseamnă că nu scriu sentințe, ci mai curând întrebări. Adică, rândurile mele reprezintă o încercare de dialog (în mare parte fără succes). Însă și dialogul cu Celălalt  este în fapt discuție cu Sine (în sensul extins al Sinelui, complet, ca fapt-de-a-fi-tu-doar-împreună-cu-ceilalți).

Singura perspectivă din care pot vorbi ceva cu sens este cea a progresului, definit într-o formulă neutră axiologică, adică ontologică.

Tot ceea ce există în materie de umanitatea, adică lumea (sau istoria umanității, ca înșiruire de lumi succesive), își are rațiunea în modul uman de-a fi, constituind împlinirea unora din posibilitățile acestuia esențiale. A vorbi despre diferența dintre o structură de gândire umană fundamentală, existentă încă „înainte de nașterea umanității”, adică înainte de ivirea culturii, cum este cazul „softului divin” pe care-l propui ca paradigmă a acestui „grund” uman, și cultură, aceasta fiind o formă nepotrivită de desfășurare a umanului, înseamnă a introduce o ruptură în sânul umanului, o linie de fractură între acest mod esențial al lui de-a fi și manifestările istorice ale acestuia.

Dacă există această formă de inteligență fundamentală (inteligență nativă – ca o formă de definire a ceea ce numești „softul divin”) atunci ea trebuie „să fie repartizată”[1] în mod uniform tuturor oamenilor.[2] În acest caz „cultura falocrată este și ea rezultatul „softului divin”, constituind o formă de împlinire a unora din posibilitățile sale. Ceea ce scade din valoarea axiologică pe care o acorzi „softului divin”, forțându-ne să acceptăm neutralitatea lui axiologică; adică, inteligența nativă („softul divin”) constituie atât sursa binelui cât și a răului.[3] Ceea ce eu am afirmat de la început.

Putem vorbi de diferența dintre cultura falocrată și un alt mod de-a fi al culturii? Adică, încerci să introduci o diferență axiologică în sânul culturii? Un discurs în această direcție este posibil în termenii „războiului cultural”, a concurenței dintre culturi, el fiind deja teoretizat în câteva moduri. În interiorul unei astfel de teorii am putea spune că suntem la momentul în care constatăm că o cultură superioară (în termeni de „forță”) a înfrânt o altă cultură (denumirea ei poți s-o alegi) sau i-a anulat posibilitățile de manifestare.[4] O astfel de afirmație sună acceptabilă teoretic în termenii Filosofiei culturii.[5] Doar că ea naște o problemă fundamentală: indică tot cultura drept singurul mediu de manifestare cu sens al umanului. Ceea ce ne conduce la concluzia că forma de evidențiere a „softului divin” o constituie cultura. Adică ne readuce în dezbaterea natură versus cultură.

Afirmațiile tale din articolele anterioare par să sugereze că ar fi vorba de „o cultură naturală”. Față de o astfel de formulă văd posibile doar două abordări:

  1. Fie să considerăm posibilă „o cultură naturală”. Ceea ce înseamnă de fapt a adera la viziunea progresistă (adică la progres ca principiu al umanității), adică de-a ne situa „în interiorul istoriei culturii”, acceptând încrederea în viitor ca moment al întâlnirii culturii  cu  natura.[6]
  2. Fie să redefinim conceptele astfel încât să putem vorbi de „o cultură paralelă”, dezvoltată în mod natural, ca o formă de expresie a naturii. Adică să anulăm acest conflict, considerând că el reprezintă o formă de neînțelegere a sensului culturii, determinată de adoptarea unei forme conflictuale de cultură, opusă naturii.[7] Cu observația că de fapt chiar și în varianta „culturii emice”[8] pe care o propui, viziunea este tot una conflictuală.

 

Precizare terminologică:

În cadrul acestei „incursiuni întru căutarea lui Acasă” am recurs într-un mod ambiguu la conceptul cultură. Motiv pentru care consider necesară precizarea sensurilor sale. Acestui îl utilizez în două sensuri, relativ diferite:

  1. Cultura în sens extins, adică înglobând civilizația, ca mediu (și rezultat) al tehnicilor de supraviețuire. Este o utilizare integrativă, determinată de încercarea de-a identifica o esență a umanului.
  2. Cultura în sens restrâns, ca dimensiune specială de manifestare a umanului (ceea ce tu denumești prin „cultura cultă”).[9] Una din modalitățile prin care-i putem contura în bună măsură cuprinsul o constituie separarea lui de conceptul civilizație, instituind astfel diferențe de conținut între cele două. Această accepțiune a termenului cultură dă cumva seama de o insuficiență a discursului (rațional), cultura fiind în acest caz și un mediu de exprimare a emoțiilor[10] (cu „forma lor rațională” – sentimentele) cu pretenție de generalitate. „Cultura emică” pe care vrei s-o propui este de fapt cultura în acest sens specializat al ei. Astfel că ceea ce ai prezentat ca fiind o contradicție (diferența opozitivă dintre „cultura emică” și „cultura cultă” sfârșește prin a se dovedi o identitate.[11] Cultura include și o formă de recunoaștere a „neputințelor rațiunii” și construcție pe seama acestor limite. Astfel că tocmai cultura completează rațiunea pe partea emoțiilor, dezvăluind, de la început, existența unei dimensiuni suplimentare a umanului.

În sensul său primar „a gândi” excede cadrul axiologic,[12] fiind cumva „dincolo de Bine și de Rău” (adică anterior acestora). Abia cultura introduce și definește aceste valori. Este drept, ele au însă o natură transcendentală, fiind preexistente (ca potențialități) consacrării lor culturale.

Intenționalitatea primară („gândirea” de dinainte) are drept singură coordonată axiologică supraviețuirea. Cum orientarea către supraviețuire am definit-o drept orientare fundamentală, fiind prezentă și la „omul cultural” (într-o formă mult mai complexă), caracteristica esențială a „omului înainte de umanitate” o constituie absența proiectului (proiectul fiind posibil doar prin intermediul gândirii, respectiv doar într-un cadru cultural), adică a viitorului ca realitate conștientizată, pre-umanul trăind într-un continuu prezent.[13] Lipsa conștientizării viitorului este în același timp absență a trecutului. Deci, intenționalității primare îi lipsește Timpul, ca mediu inerent ivirii umanității.[14] Este evidentă aici genialitatea ideii lui Heidegger de a vorbi de „ființă și timp”(Sein und Zeit), de accesul la ființă doar prin intermediul timpului.

Istoria culturii este o istorie a modalităților noastre de „acces” la Timp, a raporturilor pe care le-am avut cu Timpul. Cultura este „o istorie” a raporturilor noastre cu temporalitatea.[15] Nemurirea, recurența ei culturală ca preocupare a umanității, constituie dovada faptului  că suntem continuu preocupați de timp (încercând să-i supraviețuim; adică să-i anulăm sub altă formă acțiunea). Din această perspectivă, ivirea problemei nemuririi indică „clipa” în care a devenit posibil proiectul, momentul accesului nostru la Timp, adică smulgerea dintr-un  prezent continuu. Motiv pentru care ea poate constitui piatra de hotar pentru nașterea culturii.

Actul nostru de a (ne) scrie este o formă de manifestare a spaimei de moarte,[16] o expresie a dorinței de nemurire. El este comunicare, adică formă de supraviețuire prin ceilalți, și salvare, gest de conservare a gândului pentru Celălalt viitor.[17] Ceea ce înseamnă că prin acest demers suntem simultan aici și acolo. Acolo trebuie înțeles în dubla sa posibilitate: acolo în trecut, în „locul-timp” din care venim, și acolo în viitor, încercând salvarea prin unica formă de nemurire cu un grad de certitudine – cultura (ca „gândire viitoare ce vine din trecut”). În felul acesta, devine evidentă certitudinea lui „Acasă viitor”, al unui „Acasă” ce are viitorul drept dimensiune inerentă a sa.

Orientarea către viitor (proiectul) este cea mai importantă tehnică de supraviețuire, îngrijindu-se de conservarea posibilităților noastre, adică de existența viitoare. Mediul ei îl constituie cultura (în sensul ei extins), ca „rezervor de soluții”, născut prin intermediul comunicării și al memoriei (ambele condiționate de existența limbajului).

Esența „omului gânditor”[18] o constituie reflexivitatea, capacitatea de-a se pune pe sine ca subiect al gândirii (diferită de „subînțelegerea sinelui”, specifică intenționalității pre-umane), separat (de) și împreună cu Celălalt. Ea include forme ale omului de a se vedea împreună cu ceilalți (adică posibilitatea lui „Noi!”, care, abia ea, o deschide pe cea a lui „Eu!”, ultimul fiind definit simultan ca diferență față de Celălalt și asemănare cu el), care stă la baza existenței societății.

Răul este înrădăcinat și în „a judeca” (în sens moral/justițiar), adică în a ne recunoaște nemeritate competențe în cunoașterea Binelui și a Răului (un recurs la formula biblică).[19] Ceea ne-ar conduce la concluzia riscantă că în cazul „culturii culte (falocrate)” este vorba de o „cultură a judecării”; fapt departe de realitate.

Pledoaria mea în favoarea culturii este una în favoarea diversității, dacă ne raportăm la momentul cultural actual. Dacă vom contesta cultura („cultura cultă”) ajungem să contestăm atunci și stadiul ei actual, care are ca una din dimensiuni preocuparea pentru diversitatea culturală,[20] adică tocmai îndreptățirea culturilor naționale/etnice/comunitare/etc. la propria existență, protejarea lor de globalizare.


[1] Încerc o formulă neutră din perspectiva cauzalității acestei inteligențe native, a modului ei de apariție, punând astfel în paranteze, pentru moment, una din dificultățile majore ale unei astfel de teorii: indicarea sursei inteligențe native. Evident, numele („soft divin”) sugerează Divinitatea drept cauză. Dacă ne îndreptăm însă cercetarea în această direcție ajungem la una din marile probleme ale creștinismului, adică să ajungem la concluzia că Divinitatea ar fi putut sta la cauza răului (în interiorul discursului pe care-l propui prin rău înțelegând cultura falocrată)

[2] Orice variație în această repartiție ne-ar conduce la o formă de legitimare a discriminării, sugerând că ea a fost deja întipărită în „softul divin”, formele de luptă împotriva discriminărilor constituind de fapt opoziții la modul natural de-a fi a l omului.

[3] Ceea ce putem constata și în realitate, persoanele care sugerezi că ar avea un acces exemplar la „softul divin” putând face răul în contexte diferite (construind un exemplu: mamele care își apăr copii, făcând rău altora).

[4] le-a anulat până acum, deoarece amestecul dintre „softul divin” și privilegierea femeii, așa cum îl propui, tinde să sugereze ideologia feministă drept născătoarea noii culturi.

[5] Ar fi vorba de-o cultură minoră, în termenii lui Blaga, a cărei dezvoltare a fost continuu inhibată de cultura majoră, ultima având posibilitatea de-a deveni, la rândul ei, cultură majoră.

[6] Momentul în care cultura ar împlini toate posibilitățile oferite de natură.

[7] Într-un anume sens o astfel de teorie este cumva implicită întregii gândiri postmoderniste.

[8] Cred că sunt necesare atât precizările etimologice privind sensul conceptului „emic” pe care-l folosești în mod repetat cât și donarea unui contur pentru ceea ce este el (cu excepția emoțiilor, până acum am zărit predominant definiri negative, construite prin opoziție la ceea ce numești „cultura cultă”).

[9] O „deficiență” a acesteia o constituie elitismul, adică limitarea accesului maselor datorită intensei ei specializări.

[10] Este suficient să ne gândim la muzică, la pictură, la dans, pentru a indica doar câteva din domeniile culturii a căror esență o reprezintă expresia emoțiilor (dublată de pretenția lecturării lor de către spectatori).

[11] Sensul „culturii culte” este conturat și în zona „cultivării preocupării pentru a accede la dimensiunea afectivă a umanității”. În această situație a vorbi despre „cultura emică” și „cultura cultă” în termeni de opoziție și/sau diferențe fundamentale riscă să sugereze mai curând o incapacitate de adaptare (națională/etnică/comunitară) la cadrul de expresie al emoțiilor oferit de cultură.

[12] Singurul cadru pe care-l văd deocamdată posibil pentru această „gândirea” anterioară gândirii îl constituie teoria evoluției intenționalității (intenționalitatea fiind conceptul care acoperă posibilitatea de-a înțelege „gândirea anterioară gândirii).

[13] O încercare de a gândi absența timpului din viața pre-umanului. Această formă de prezență este diferită de ceea ce înțelegem acum prin prezent, deoarece îi lipsește trecutul și viitorul, coordonate esențiale în stabilirea sensului prezentului, respectiv prezentul ca temă de meditație (imposibilă, în absența gândirii).

[14] O lipsă a Timpului ce nu este sinonimă cu eternitatea.

[15] Cred că acesta este motivul „divizării” Filosofiei în multele sale domenii (Filosofia culturii fiind unul dintre ele), ea dând seama de dorința specializării, adică de așezarea ei pe fundamentele Științei. Mai mult chiar, această specializare a Filosofiei, ivită din necesități pe care și le-a secretat ea însăși, este cea care a condus la nașterea Științei (ca domeniu al Filosofiei), organizarea Științei pe domenii (ale realului) constituind o preluare („realizare”) a logicii interne a Filosofiei.

[16] Inversul orientării fundamentale către supraviețuire.

[17] Fiind formă de descriere de sine din perspectiva viitorului.

[18] Un pleonasm ce-și justifică utilizarea doar în contextul acestei discuții, având drept corelativ „omul dinaintea gândirii” („gândirea” anterioară gândirii).

[19] În erijarea noastră în judecători aflați la finalul existenței semenului, capabili să-i judece semnificația întregii vieți.

[20] Ivită pe fondul contestării „totalitarismului cultural occidental”, în „interiorul culturii occidentale”. Adică riscăm să contestăm toleranța  ca valoare culturală contemporană.  Este drept, acest gen de abordare poate să constituie o capcană, toleranța fiind și o formă de judecată culturală, de apreciere a culturilor tolerate drept minoritare.

 

Notă: Acest articol încearcă să răspundă la câteva din provocările ridicate de Caton Musceleanu în articolele anterioare.

 

(Imaginea: Edvard Munch, The Scream, preluată după: http://rt.com/news/sci-tech/negative-emotions-cut-cultures/)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. Caton MUSCELEANU spune:

    Am o relatie speciala cu TIMPUL . Timpul sunt io – Emirul Cartaginei

    Viorel insista : ”să redefinim conceptele astfel încât să putem vorbi de o cultură paralelă, dezvoltată în mod natural, ca o formă de expresie a naturii”
    1 – Daca am stabilit ca tot ce a existat pana la nasterea cuvantului este NATURA inseamna ca nu e cultura deci io raman si vorbesc cu emotiile mele din interiorul formelor autentica de expresie / manifestare a NATURII
    2 – „Cultura falocrata” isi fura singura caciula in sensul ca nu recunoaste sau diminueaza cele ce sau intamplat pe intervalul de timp dintre clipa cand primul bibed/umanoid a ridicat capul spre cer si clipa in care primii doi bipezi , face to face, au scos si au inteles primul cuvant intre ei. Acest interval de TIMP antropologic este in opinia softului meu de cel putin 10 ori mai lung decat timpul scurs intre aparitia in istorie a primului cuvant inteligibil si prezentele scrieri ale noastre.
    3 – Daca accepti acest segment de TIMP ca fiind de minim 10 ori mai lung decat restul timpului de pe AXA antropologica propusa , atunci cultura falocrata ( daca ar avea si ceva bun simtz comun ) ar da seama de urmatoarele :
    A – Isi recunoaste stramosii nu intr-o maimutza ci in „PARINTII FARA DE CUVANT” B – Are de asezat o ZESTRE a acestor PARINTI in LADA VALORILOR UMANITATII pe care o recunoaste ca ZESTRE NATURALA PRIMITA C – Pe acest interval de TIMP sau dezvoltat armonios formele gandirii , iar proiectul oamenilor fara de cuvant era sa UMPLE DEBARAU GRUPULUI LOR DE REFERINTZA pentru zilele si locurile neprielnice vanatului intr-un prezent continuu. Asadar proiectul de care vorbesti tu in cultura falocrata, oricat de complex ar fi el, nu-i decat o prelungire naturala a ACUMULARILOR DIN DEBARALELE MELE SPECIALIZATE . D – tot pe acest interval ADN-ul a incorport in el si toate emotiile de baza pe care le creaza IMAGINILE din MEDIU si iti acceseaza un anume tip de comportament de genul „FUGI sau ANALIZEAZA mai departe” ceea ce inseamna ca „gandirea in/prin imagini” precede gandirea prin cuvinte. Chiar daca nu acepti acesta opinie a mea, gandirea, oricum precede cuvantul si nu ai voie sa o scoti din intervalul meu antropologic pe care incerc al contura si mi-L APAR aici cum pot io mai bine. Cultura falocrata isi insuseste si foloseste abuziv si nepermis gandirea primita ca zestre din intervalul meu de timp. 4 – Daca accepti UIMITOAREA marime de TIMP a acestui segment antropologic si uimitorul bagaj genetic imbunatatit cu imagini, emotii, imaginatie, gandire, etc, atunci pentru a ne indeparta de divinitate si mai abrupt si pentru ca informatiile acelor timpuri nu ne parvin si nu le putem decodifica decat prin acest SOFT de care-ti tot vorbesc, atunci sa-L numin „SOFTUL UIMITOR’ ca sa nu te mai bruieze „divinitatea timpului si a softului meu” 5 – Acest SOFT ca LIMBAJ PROGRAMAT si MOSTENIT stie, datorita specificului umanitatii, stie sa-l accesze cel mai natural FEMEIILE si nicidecum FALOCRATII. Asta nu inseamna ca prin antrenament nu le-ar fi accesibil insa nu ca „limba nativa de gen”. Acest detaliu face ca relatia speciala dintre mama si copil sa functioneze in interiorul acestui SOFT PREINSTALAT in NOI si in acest sens am prelungit nepermis de mult acest limbaj al softului” facand saltul/propunerea spre „o limba emica specifica genului feminin” care, e in principal cauzata de nevoia de a comunica bine cu copilul pana la varsta cand copilul poate vorbi singur despre el. Ca din acesta „LIMBA EMICA” tu la randu-ti, ( sper ca nu din dorintza de a-mi aduce cu japca emotiile BAZALE in cultura inalta ) ai sarit nepermis de mult la „CULTURA EMICA” iar asta este treaba ta, desi nu este tocmai rau fiindca ROATA, DANSUL, CANTATUL DIN FRUNZA s-au nascut inainte de cuvant si ma tem ca daca falocrati acepta propunerea, acesta „zestre ascunsa a umanitatii plina de emotii bazale” nu este deloc o „cultura mica” De aceia, A FACE si a urma limbajul nonverbal al celui ce il vezi ca FACE, este mai important decat „a vorbi corect gramatical pentru interlocutor” Dara daca vrem cu adevarat sa identificam cum anume isi taie falocrati craca de sub picioare pentru A SE REINTOARCE ACASA ( in interiorul limbajului preinstalat ) si a RECUNOASTE ACEASTA ZESTRE si MARELE EI ROL in conturarea a ceea ce suntem , atunci sa incepem a vorbi despre emotiile bazale din acest interval de TIMP de dinaintea aparitiei cuvantului cu „zestrea culturala deja acceptata academic” ca sa nu ne derutam prea mult interlocutorii. Banuiesc ca nu foarte multi au studiat binefacerile acestui interval de TIMP antropologic care precede cuvantul si in opinia mea ascunderea acestui interval de TIMP de zonele constiente este una INTENTIONATA si dincolo de dorintza mea de a bolduii contrarii , tocmai acesta intentionalitate ascunsa imi da dreptul sa abuzez „cultura culta” rebotezand-o „cultura falocrata”
    6 – „Viorel spune : ” Istoria culturii este o istorie a modalităților noastre de „acces” la Timp, a raporturilor pe care le-am avut cu Timpul. Cultura este „o istorie” a raporturilor noastre cu temporalitatea. Actul nostru de a (ne) scrie este o formă de manifestare a spaimei de moarte, o expresie a dorinței de nemurire”
    Viorele ! Actul meu de ati scrie/de a raspunde tie este forma mea de A LUPTA cu falocratii ( tu fiind aici daca nu aparatorul intereselor lor, atunci esti doar LUPUL virusat de cultura culta si te vei pozitiona in contra radacinilor ) este forma mea de a-mi apara mie existenta unui ACASA ATEMPORAL pe care cultura falocrata mi-L ascunde si chiar si-L anexeaza nepermis ca pe niste “teritorii si trairi native ale ei”. In penultima epistola am semnat “Emirul Cartaginei” si aici am sa ma explic tot in opozitie cu falocratii. Astazi Cartagina nu mai exista. Iar daca prin absurd, Hanibal ar fi tras la timp de trompa elefantilor spre ROMA cand falocratilor le tremurau scula in chiloti, inclusiv celui care a inventat sintagma “Delandum Cartagina” probabil ca astazi n-ai sta de vorba doar cu un personaj atemporal care a localizat primul holocaust si prima mare realizare a imperiilor civilizatoare ale falocratilor, efect a prelungirii culturii falocratilor greci prin ROMA cladita de doi frati care, ghici ce animal le-a dat lapte si putere pentru a pune bazele celui mai lung imperiu din istorie ? Si ghici tu ce animal suiera in varful steagului strabunilor tai ? Acelasi LUP. Numai ca Roma in primi ani istorici s-a ridicat pe instinctul matern al lupoaicei, iar DACII de la care te revendici pe instinctul de „vanator perfect al acestor tinuturi” Lupta dintre Traian si DECEBAL e lupta dintre instinctul matern comunitar si forma suprema de manifestare a falocratului ce exporta viziunea cu japca. Toate realizariile culturale ale Europei se intind intre Holocaustul care a scos Cartagina din istorie si Holocaustul care i-a readus pe evreii ACASA, dandu-le O PATRIE si UN SENS UNIC in ISTORIA OMENIRII. Intre aceste „realizari” io iti scriu dintre un TIMP GOL si „de sub cerul deschiderilor culturilor mici” carora li s-a furat substanta lui ACASA lasandu-ne pe un SPATIU PUSCARIE CAT ROMANIA DE MARE. De asta nu vreau sa accept cultura ca mediu de manifestare cu SENS al umanului, fiindca, toate realizarile ei au insemnat starea de fapt actuala a minoritatilor si a femeilor exploatate cot la cot cu exploaterea grosiera a tuturor culturilor si popoarelor mici de catre elitele culturii falocrate de pe Axa culturala Atena – Roma – Berlin. Asta-mi da „dreptul cultural” sa ma cred „purtator de cuvant al analfabetilor si femeilor supravietuitoare” in fatza „realizarilor culturii falocrate” iar violul repetat al proprietatii celor slabi din perspectiva emica, imi da dreptul sa batjocoresc cultura inalta numind-o „falocrata”. Iar daca nu ma voi implini ca SCOP inseamna ca io sunt umplut cu „TIMPUL GOL” din interiorul caruia iti vorbesc fiindca falocratii mi-ai luat posibilitatile de A FACE CEVA CONGRUENT CU MINE. Ramane de vazut si cum ne vor scoate din istoria prezentului lor avand in vedere ca e prea costisitor sa ne ridice in stele si sa ne abandoneze pe alte planete. SCOPUL meu este sa trezesc LUPUL MASCULIN al celor ce „se simt ACASA in cultura mica” a grupului lor de referintza si sa le spun ca vor avea soarta CARTAGINEI daca nu-si acceseaza la timp „limbajul emic din softul divin”.

    Emirul ALB

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site