Despre discursul dominant și discursurile concurente

Trăim dominația unui singur discurs: discursul de dreapta, cel care combină capitalismul, economica de piață și democrația într-un coctail prezentat sub forma civilizației occidentale.

Nouă, celor care abia am ieșit de sub dominația altui discurs, îmbrățișându-l pe cel actual ca o formă de salvare, ne vine greu să credem că investirea totală în noua narațiune riscă să fie o formă de ratare. Sensul acestei generații s-ar vrea cel de împlinire a unui vis: eliberarea de comunism către democrația economiei de piață. Cu alte cuvinte, achiziția noastră fundamentală, pentru care vrem să credem că am luptat, este democrația consumistă. Musai consumul, deoarece accesul la bunuri a simbolizat în comunism Occidentul, adică maximul de libertate pe care ni l-am putut imagina. Nu atât dreptul de a vorbi și de-a alege liber erau importate pentru majoritate, cât posibilitatea de-a avea blugi, Kent și televizor color. Este suficient să observăm că temele politice majore se învârt și la ora actuală, inevitabil, în jurul posibilităților de-a consuma, nu al unor libertăți esențiale. Guvernele stârnesc ura mulțimilor nu pentru încălcarea unora din libertățile fundamentale, ci pentru diminuarea accesului la consum. Reducerea salariilor și a pensiilor a contat infinit mai mult decât orice discuție despre vreo strategie a statului. Agenda publică nu este dominată de preocuparea pentru o eventuală înscriere într-un ideal, ci de posibilitatea atingerii nivelului de consum occidental.

Discursul a cărui dominație am acceptat-o este cel al economiei de piață, adică al democrației capitaliste. Limbajul în care el își exercită atracția este cel al consumului.

Dovada dominației pe care acesta o exercită este vizibilă și în agenda publică. În spațiul public contemporan, structurat predominant la nivel mediatic, nu se zăresc modelele concurente, nu sunt vizibile formele diferite de-a fi așa cum sunt ele. Toate definițiile moduri de-a fi alternative sunt centrate pe un singur sistem valoric, având în centrul său omul de afaceri. Afacerea este forma maximă de reușită pe care-o admite spațiul public, restul fiind forme decăzute ale ei. Limbajul economiei de piață, în discursul căruia afacerile și-au căpătat slava, absoarbe toate modurile sociale de-a fi, forțându-le definirea. Cercetarea este îndreptățită la existență doar atâta timp cât este eficientă economic; învățământul merită a fi pomenit doar întrucât produce fie forță de muncă disciplinată și calificată fie întreprinzători, sănătatea trebuie să fie eficientă, industria și agricultura trebuie musai să aducă profit, instituțiile statului trebuie să coste puțin, legislația trebuie să stimuleze afacerile iar instanțele să protejeze proprietatea și profitul, solul trebuie să dea cât mai multe resurse economice, infrastructura trebuie să sprijine relațiile economice, timpul liber trebuie să sprijine comerțul iar credințele religioase să stimuleze consumul, producătorii de idei trebuie să slăvească economia de piață etc. Singurul chip în care cetățeanul devine vizibil este cel economic. Criteriile după care se măsoară reușita existenței unei persoane sunt toate economice; cetățenii se împart în: oameni de afaceri (altfel spus, investitori; români sau străini, în funcție de clubul la care au aderat), muncitori, bugetari (bugetarul este considerat o specie aparte: 40% lucrător și 60% consumator de resurse), agricultori, țărani (iarăși, două specii diferite, în funcție de contribuția economică a fiecăruia), șomeri (doar în măsura în care sunt înregistrați, restul căzând într-o zonă de umbră), asistați social, căpșunari (iarăși o specia aparte, deoarece nu sunt nici investitori nici lucrători la îndemâna investitorilor autohtoni; motiv suficient pentru a fi numiți peiorativ) etc.

Afacerea este considerată maximum de contribuție la dezvoltarea societății. Motiv pentru care oamenii de afaceri agățați prin ochiurile justiției păstrează un aer de onestitate și sentimentul unei anume demnități chiar și în pușcărie. Aproape că nu contează ce au făcut atâta timp cât este vorba de afaceri. Profitul spală anii (viitori) de pușcărie, la fel cum postul șterge din păcatele creștinilor.

În sensul ei tare democrația trebuie să-și arate prezența și la nivelul discursurilor. Adică, democrația există doar în prezența unor discursuri concurente, a competiției dintre diferitele idealuri sociale de-a fi. Căderea națiunii la îndemâna unui singur discurs știrbește ceva din sensul democrației. Oricât s-ar strădui mulți să ne lămurească că lucrurile stau altfel, democrația nu se reduce la libertatea alegerii dintre produsele competitive, fiindu-i necesară competiția idealurilor existențiale, confruntarea diferitelor modele de organizare socială desfășurate, fiecare, la umbra unor idealuri (chipul lor politic fiind cel al ideologiilor).

Care sunt discursurile concurente ce-și așteaptă cumva prezența în spațiul public? În primul rând discursul de stânga. Nu este vorba de ceea ce pare a fi stânga, adică de politicienii și partidele care se auto-definesc ca fiind de stânga, ci de o stângă care reușește să-și câștige propriul spațiu în preferințele intelectuale și sociale pe care le au cetățenii. O stângă care să readucă în discuție valoarea muncii, aflată pe aceeași treaptă în ierarhia importanței sociale cu capitalul, care să recâștige demnitatea muncii, exprimată în caracterul onorabil al salariului (indiferent de mărimea acestuia). Era de așteptat ca sindicalismul să producă resursele necesare pentru o astfel de umplere a spațiului public. El n-a reușit să aducă însă decât mârâieli pe diferite tonuri, țipete isterice, invocări ale remunerației fără a arăta suficient rolul social al celui care-o încasează, proteste fără obiective esențiale sau fără protestatari. Așa cum aminteam în altă parte,[1] sindicalismului iau lipsit (și-i lipsesc în continuare) intelectualii. Fie el nu este dezirabil pentru intelectuali fie, mai ales, nu a știut să-i genereze sau să-i atragă. Cu alte cuvinte, sindicalismului i-a lipsit discursul, căzând la nivelul unor povestioare insuficient de interesante pentru a capta adeziunea oamenilor.

Suferința stângii, respectiv lipsa intelectualilor, atinge în mod egal sindicalismul și politica. De fapt, nu este vorba atât de absența unor intelectuali cu vederi de stânga,[2] cât a unei identități intelectuale a stângii, care să genereze credințe și adeziuni definitive. În planul valorilor stânga nu și-a câștigat (doar momentan, sper) locul.[3]

În lipsa echilibrului pe care stânga l-ar putea aduce, discursul de dreapta riscă derapaje. În termenii narațiunii economiei de piață, în absența unei apărări eficiente a valorii muncii afacerile tind să-și concentreze profitul pe diferența de cost a muncii față de Occident. Creșterea valorii muncii (exprimată în creșterea salariilor) poate avea două efecte: o reducere a investițiilor (cel puțin a investițiilor care mizează exact pe munca ieftină) dar și o forțare a mediului privat către profitul bazat pe plus valoare. În mod paradoxal poate, ineficiența economică a României ar putea fi determinată și de nivelul scăzut al salariilor, care nu forțează investitorii la soluții eficiente economic.[4]

Poate cea mai mare lipsă o reprezintă absența încercărilor de-a produce alte tipuri de discurs, consecutivă cantonării într-o viziune politică clasică, centrată pe modelul antagonismului dintre stânga și dreapta. Excesul discursului de dreapta este marcat atât de lipsa celui de stânga cât și de absența unor noi încercări, corespunzătoare curajului de-a schița noi idealuri. Cum spuneam în altă parte,[5] dacă discursul de dreapta, în brațele căruia ne-am aruncat cu ochii închiși, nu a reușit să ne împlinească speranțele, poate că mai binele nostru depinde de nașterea unui noi ideologii.



[2] Am mai dat exemplul celor de la Critic Atac, care pot constitui unul din punctele de plecare.

[3] Motivele sunt multiple, faptul că „abia” am ieșit din comunism fiind doar unul dintre ele.

[4] Văd posibilă și o formă de compromis: un discurs de stânga care să accepte câteva demersuri privind creșterea productivității dublat de o reevaluare semnificativă a importanței muncii de discursul capitalist.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site