Despre egalitarism și libertatea de a munci

Mă întreb dacă nu cumva este momentul să facem pasul necesar de la egalitatea universală a oamenilor în drepturi, la obligația corelativă universală a oamenilor de a munci pentru realizarea unora din aceste drepturi. Unele dintre drepturile omului (în special cele economice) au fost duse prea departe, fiind smulse din legătura lor necesară cu efortul depus pentru a beneficia de ele. Altfel spus, o parte din drepturile unor oameni sunt realizate într-o prea mare măsură pe munca altor oameni, știrbindu-le acestora din urmă din libertate. Sunt egalitățile ce aduc cu ele alte inegalități.

Dacă analizăm exemplul rolului egalizator al impozitelor (adică al statului) vom observa că orice efort suplimentar depus de un om onest, care dorește un surplus de câștig, este diluat automat din punctul de vedere al câștigurilor, în favoarea celor care nu pot să muncească și a celor care nu vor să facă asta. Altfel spus, cu cât muncește mai mult o persoană cu atât este privat mai mult (în cifre absolute) de veniturile muncii sale. Or, în discuție este libertatea persoanei de a munci și de a beneficia de roadele muncii sale, grav afectată de egalitarismul socialist (mascat deseori de conceptul solidarității sociale). Dacă în ceea ce privește veniturile realizate din afaceri, egalitarismul pare să aibă o noimă (cel puțin una indusă de mentalitățile egalitare ce bântuie societatea), în cazul sporului de venit realizat prin efort suplimentar (să luăm exemplul creșterii timpului zilnic de muncă), egalitarismul își pierde orice umbră de justificare, devenind instrumentul prin care persoanei diligente îi este știrbită libertatea.

Egalitarismul este direct legat de dreptul de vot. Dacă aplicarea formulei lui Pareto[1] asupra muncii este corectă, respectiv dacă 80% din muncă dintr-o societate este depusă de 20% din cetățeni (ceea ce înseamnă și că 80% din cetățeni sunt responsabili doar de 20% din muncă) atunci mecanismul tinde să devină evident: 80% din cetățenii cu drept de vot (adică cetățenii responsabili doar de 20% din munca depusă în societate) vor vota întotdeauna pe cei ce asumă împărțirea muncii celor 20% responsabili pentru marea majoritate a muncii din societate. Ia naștere astfel un mecanism vicios: va exista întotdeauna un partid care să „apere drepturile” celor 80% (adică să impună egalitarismul), iar acesta va fi interesat să-și mențină acest electorat într-o stare de dependență de mecanismele egalitariste ale statului. Acest mecanism tinde să acționeze ca o frână continuă împotriva dezvoltării, anulând presiunea necesară pentru stimularea inițiativelor cetățenilor de a-și rezolva singuri problemele. După cum se poate observa, o direcție de acțiune o constituie ruperea legăturii dintre dreptul de vot și egalitarismul economic practicat de stat.

Una din soluții pare s-o reprezinte votul cenzitar. Nu sunt interesat de această soluție, mai ales că zecile de ani de ideologie îndreptată împotriva acestui tip de vot fac imposibil chiar și dialogul pe această temă. Sunt interesat însă de o soluție care să protejeze pe cei care muncesc de tendința de uniformizarea a veniturilor care operează pe seama și împotriva lor.

Dacă pot accepta ca pentru un efort standard (echivalent cu ceea ce s-ar numi norma de bază) să fie aplicabile regulile de impozitare, nu același lucru se întâmplă pentru tot ce înseamnă munca suplimentară asumată de cetățean.

Pentru a completa tabloul supun atenției o altă nedreptate, corelativă egalitarismului, pe care mi-a amintit-o dezbaterea din zilele acestea despre grupa I de muncă. În esență, grupa I de muncă aduce cu sine posibilitatea salariatului care lucrează în condiții grele de a se pensiona mai devreme, acordându-i un spor de vechime suplimentar (spre exemplu, 3 luni suplimentare la un an). Gândirea este corectă în principiu, fiind luată în considerare o uzură biologică mai ridicată a salariaților ce muncesc în astfel de condiții. Însă, nimeni nu vorbește despre salariații care asumă două sau chiar trei slujbe simultane pentru a-și putea întregi veniturile, adică pentru a trăi decent. Acești salariați lucrează de fapt echivalentul a două sau trei persoane normale, însă nu beneficiază de vechimea în muncă (luată în considerare pentru stabilirea vârstei de pensionare) decât pentru „norma de bază”.[2] Având în vedere că și în astfel de cazuri uzura biologică corelativă muncii este una direct proporțională cu timpul muncit s-ar impune cumularea vechimii în muncă (aplicând principiul de drept ubi eadem ratio idem jus), născându-se dreptul lor de a se pensiona mai devreme.

Aparent paradoxal, încercând o inițiativă pentru legalizarea drepturilor lucrătorilor aflați în astfel de situații, m-am izbit de incapacitatea de-a înțelege natura unei astfel de probleme din partea „sindicalismului la vârf”, adică din partea celor care au pretenția că reprezintă drepturile lucrătorilor, umplând ecranele televizoarelor în baza acestei pretenții. Pradă unei mentalități socialiste,  „marii lideri sindicali”, asemenea „marilor lideri politici”, situează persoanele care doresc să muncească mai mult (inclusiv din perspectiva duratei muncii) cumva în zona „burgheziei”, considerând chiar că persoanele cu două sau trei job-uri simultane ocupă de fapt în mod nedrept locurile de muncă ale șomerilor.[3] Egalitarismul existent la acest nivel (care îl întreține pe cel dintr-o anumită zonă politică) tinde să îngrădească de fapt libertatea cetățeanului de a munci. Apare însă o problemă majoră: în condițiile veniturilor mici aferente unui salariu (care constituie regula în România), îngrădirea libertății cetățeanului de a munci echivalează de fapt cu condamnarea la sărăcie. Chiar și în puținele cazuri în care este vorba de venituri mai mari, limitarea libertăți cetățeanului de a munci echivalează cu limitarea veniturilor din salarii, în timp ce nu există limită pe veniturile din afaceri.[4]

Anormalitatea este de fapt și mai mare: munca salariată, ce cade sub incidența legislației muncii, suferă o serie întreagă de îngrădiri în ceea ce privește libertatea de a munci,[5] în timp ce în zona de business nu interesează pe nimeni cât muncește un „privat” pe zi sau pe săptămână,[6] acesta beneficiind din plin de libertatea de a munci cât poate. Este evident astfel faptul că s-au ivit două dimensiuni ale activității productive a oamenilor, așezate pe principii diferite în mod fundamental. Ruptura între cele două domenii este evidentă din plin în mentalitatea societății românești contemporane: este plină mass-media de exemple cu „salarii nesimțite”, în timp ce nu vorbește nimeni de „venituri lunare nesimțite” pe zona de afaceri. În ambele cazuri este vorba de activități desfășurate de oameni, însă munca salariată este considerată coerentă doar cu un nivel limitat al veniturilor, respectarea acestor limite ajungând să fie integrată în mod ciudat în moralitate. Simplificând, doar în afaceri este moral să câștigi cât poți, în timp ce în calitate de salariat ești ținut să respecți „limitele decenței”. Printr-o ciudată întorsătură, conceptul muncii decente, care include în Occident și salariul decent, a căpătat la noi chipul salariilor indecent de mari. Mentalitatea socialistă a luptei împotriva averilor mari s-a menținut sub forma contorsionată a luptei împotriva salariilor mari. Societatea românească este traversată la ora actuală de complexul salariilor prea mari, fiind pradă „marxismului salarial”.



[1] Pentru principiul lui Pareto a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Pareto_principle.

[2] Norma de bază este un concept de dreptul muncii golit în mare parte de conținutul său (socialist) inițial, singura atribuție fiind cea de a desemna locul de muncă pentru care se aplică eventualele deduceri fiscale.

[3] Argumentul necesității concentrării eforturilor pe creșterea salariilor (reduse deseori la creșterea salariului minim) rămâne unul pur teoretic (adică depărtat de praxis) în condițiile în care creșterea salariilor „nu se întâmplă”.

[4] A nu se înțelege că militez pentru limitarea veniturilor din afaceri. Sunt interesat aici doar de „nelimitarea” veniturilor din salarii, adică de creșterea libertății de a munci a angajaților.

[5] Limitarea timpului zilnic de muncă la care are dreptul un cetățean la un anumit număr de ore pe zi, respectiv pe săptămână constituie doar unul din exemple.

[6] Exemplele pot începe de la țăranul care-și muncește ogorul din zori până în noapte și se pot întinde până la marii oameni de afaceri, unii dintre ei ajungând să-și consacre mai tot timpul activităților specifice.

NOTĂ: Una din dimensiunile problemei este dată de faptul că suntem captivii unui proces ce tinde să impună egalitatea între săraci și inegalitățile între bogați. Diferența de tratament aplicată muncii salariale față de afaceri ilustrează cu prisosință acest lucru, mai ales dacă privim rezultatele.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>