Relația noastră cu fericirea are două dimensiuni: ceea ce credem că ne-ar face fericiți și concluzia încărcată afectiv pe care o derivăm din fapte și situații prin care am trecut.
În bună măsură fericirea își capătă chipul în orizontul obligației de-a fi fericit, ca sens al existenței, pe care ne-o imune societatea contemporană.
Fericirea este unul din cei mai triști semnificanți ai epocii contemporane. Atâtea destine sunt frânte pentru a căuta această efemeridă ce clasifică existențe. Avându-și conturat sensul în orizontul Raiului, fericirea este la fel de îndepărtată și dificil, dacă nu chiar imposibil, de atins. Stoicii sunt singurii care i-au înțeles caracterul de problemă insolubilă, prescriind câteva sfaturi împotriva efectelor pe care aspirația către fericire le are asupra celor care-i au căzut în plasă.
Ratarea este sentimentul lipsei coincidenței cu sine.
