Despre alegeri și erori

Îmi plac oamenii care vorbesc puțin. Altfel spus, nu agreez vorbăria.

Nu cred în eficiența activităților lucrative ale oamenilor care vorbesc mult. Bănuiesc că ei nu au nicio vină. Structural nu sunt însă făcut să vorbesc mult, motiv pentru care empatizez cu cei asemenea mie. Din această cauză mintea mea este orientată să descopere calități la cei care vorbesc puțin și defecte în cazul celor care vorbesc (prea) mult. Sunt victima acestei erori de judecată (derivată dintr-o generalizare pripită): cei care vorbesc puțin tind să fie mai serioși. Această eroare explică discreta mea neîncredere în dorința de muncă a celor gureși.

Știu că faptul de a vorbi menține deschise canalele de comunicare și contribuie la perpetuarea limbii. Sunt convins că proverbiala aplecare spre discuții a femeilor (iarăși, o generalizare pripită) este esențială pentru inserția copiilor într-o limbă și pentru menținerea rețelelor sociale.

Știu că nu toți cei care vorbesc puțin au drept trăsături reflecția și seriozitatea, așa cum nu tuturor celor care vorbesc mult le lipsesc aceste calități. Însă nu mă pot împiedica să aplic acest mod de-a judeca (eronat, evident) atunci când întâlnesc persoane noi, pe care nu am avut timp să le cunosc. Cu atât mai mult când este vorba de oameni politici.

Nu cred însă în vorbăria omului politic. Am câteva noțiuni despre discursul politic. Suplimentar, am câteva noțiuni și despre limbajul nonverbal; puține, e drept. Cumulate, îmi par suficiente însă pentru a-mi argumenta faptul că observ multe din trucurile discursive folosite și numeroasele disjuncții între ceea ce afirmă și ceea ce cred politicienii.

Pradă acestor biasuri cognitive, sunt convins că vorbăria tinde să împiedice gândirea. Oamenii care vorbesc mult nu au suficient timp de reflecție, riscând ratarea interiorității, adică a construcției de sine. Faptul că deseori mi se pare că le zăresc adecvarea la interlocutor sub forma schimbării rapide a convingerilor (uneori prin piruete discursive de 180 de grade) tinde să-mi întărească convingerea în privilegierea persoanelor econome cu cuvintele.

Suplimentar, am reținut din experiență mai curând faptul că atitudinea parcimonioasă față de cuvinte este deseori dublată de o credință în tăria lor, rostirea tinzând să fie comportament, lăsând astfel să se vadă trăsături de caracter. Din această perspectivă, tind să cred mai mult în înțelegerile încheiate cu oameni care nu se risipesc în cuvinte.

Faptele valorează mai mult decât vorbele; mai ales în situațiile în care faptele ulterioare se ivesc în totală coerență cu înțelegerile inițiale. Când un om care vorbește puțin spune „Da!”, mi se pare (doar doxa, iarăși!) atunci că „Da!” rămâne. Cu alte cuvinte, pentru mine contează semnificativ mai mult rostirea coerentă cu dimensiunea contractuală a existenței decât existențele camuflate în nori de vorbe, meniți a explica de ce nu a putut fi respectată o înțelegere.

Timida mea experiență occidentală mi-a întărit această convingere: am încheiat câteva înțelegeri cu reprezentanți ai diferitelor state europene. Singurii care s-au ținut neabătut de ele au fost cei care aveau drept trăsătură națională puținătatea cuvintelor. Am avut înțelegeri cu colegi italieni, spanioli, francezi într-o revigorantă atmosferă de bucurie colectivă; toți erau plini de vervă, părând la rândul lor marcați de un entuziasm de lungă durată față de ideile pe care le aveam împreună și față de proiectele pe care urma să le demarăm. Invariabil, după despărțire nu a mișcat un deget pentru a face să se întâmple ceea ce am stabilit.[1] Același demers l-am făcut cu belgieni, germani, austrieci. Entuziasm puțin sau deloc din partea lor în timpul discuțiilor. Atitudine evident rezervată. Receptivi la foarte puține idei. Însă, în momentul în care au spus „Da!” au făcut întocmai cum am stabilit împreună. Nu a fost nevoie să împănăm cu cuvinte (și băutură) discuțiile, să ne imaginăm reușita proiectului, să ne gratulăm reciproc pentru ideile avute. Nu am avut nevoie de înțelegeri scrise, de contracte, de martori etc.; a fost suficient, de fiecare dată, acordul comun consemnat printr-un simplu „Da!”, dublat de scurte descrieri a ceea ce urmam să facem. Aceste exemple mi-au generat un reconfortant sentiment de siguranță într-un astfel de mediu. Evident, câștigul a trebuit plătit de fiecare dată cu efort. Nu mi-am putut permite să nu onorez înțelegerile, chiar dacă uneori faptele trebuiau duse la îndeplinire în momentele destinate familiei, chiar dacă efortul necesar respectării lor mi-a împuținat propriul timp.

În principiu, un om care vorbește puțin generează o undă de incertitudine în rândul celor din jur, deoarece nu-i poate fi anticipat comportamentul. Un astfel de om este parțial necunoscut, stârnind o discretă angoasă pentru alții. Teama de necunoscut este o caracteristică a minții noastre. În condițiile în care politica este așezată în general pe dialog, adică pe vorbe, iar politica românească tinde să fie așezată numai pe vorbe, inevitabil, un politician care vorbește puțin constituie un motiv de teamă. Întreaga specie a zoon politikon este înspăimântată de apariția unei astfel de „mutații genetice”. Din cauza unui astfel de exemplar atipic mediul politic riscă să devină incert, plin de nesiguranță. Mulți se tem de incapacitatea unei adaptări la noile coordonate, pe care le pot doar intui. Unda de teamă îi străbate și pe cei care ar trebui să susțină un astfel de om.

„Lectura inconștientă” (să-i spunem instinct) ne poate ajuta uneori să ghicim contururile taciturnilor, reușind astfel să-i așezăm tipologic (adică să-i etichetăm) în limite rezonabile. Evident, acest set de „competențe inconștiente” nu este egal distribuit, inegalitățile fiind accentuate și de raporturile diferite pe care le avem cu dimensiunea inconștientă a propriului sine. Pentru o cât mai bună adecvare la sine este nevoie de timp acordat acestui raport; adică de timp pentru reflecție. Ceea ce tinde să intre în opoziție cu timpul exagerat acordat vorbelor. În condițiile în care politicienii români consacră prea mult timp vorbelor (cel puțin acei politicieni care se înghesuie cotidian pe micile ecrane), ei sunt în mai mare măsură afectați de incapacitatea de-a lectura astfel de persoane. De aici spaima politicienilor în fața celor care nu fac din stăpânirea verbului cea mai importantă competență.

Există, cred, o regulă de echilibru a schimbului de informații: timpul alocat receptări informațiilor trebuie să fie mai mare decât cel consacrat emiterii lor. Dacă nu este respectat acest raport lipsește timpul necesar procesării informației, consecința luând diferite chipuri: emiterea unor pseudo-informații, mesaje redundante, diluarea mesajului până la absență etc.; adică, vorbăria. Această regulă  cunoaște și excepții, uneori în cazul geniilor și deseori în cazul înțelepților. Cu alte cuvine, există oameni ce au acumulat suficiente informații și care, ajutați de o structură cerebrală ce procesează rapid informația și de o adecvarea foarte bună la mediu, reușesc, într-un interval temporal dat, să emită mai multă informație decât primesc. Deseori esența unei astfel de atitudini o constitui capacitatea de a lectura foarte rapid informațiile primite și contextul, recompunând în mod adecvat ceea ce lipsește. De obicei astfel de oameni pot fi recunoscuți prin intermediul cognitive anterioare, prin exprimarea eficientă, prin impactul asupra mediului care-i înconjoară. Bucuria unei astfel de adecvări nu le permite lansarea în promisiuni deșarte. În condițiile în care reușita politică pare să fie direct proporțională cu imaginația investită în promisiunile electorale, este evident că politicienii români nu fac parte din aceste excepții.

În fața ceții de cuvinte cu care se împroașcă, politicienii au nevoie totuși de câteva repere stabile pentru a se putea recunoaște și a încheia asocierile oportune (adică folositoare lor). Cumetria și paranghelia sunt câteva din mediile în care politicienii români încearcă să se citească reciproc dincolo de vorbărie. Cu alte cuvinte, alcoolul și înrudirea constituie o formă de legătură mult mai puternică decât acordul verbal. Uneori se adaugă alte forme de relaționare; prin asta înțeleg altele decât cele firești pentru oameni aflați în asemenea posturi.

Știu că este posibil să greșesc, știu că gândirea mea electorală este influențată negativ de cotidienele mele erori de judecată, știu că totul poate fi redus la afectivitate (generată inconștient) și încredere nejustificată. Însă nu mă pot abține să am încredere mai mare în cel care vorbește (mai) puțin, reducându-și comunicarea la ceea ce este necesar.

PS: Nu-mi dau seama dacă textul vizează demagogia politică sau demagogia existențială. Este posibil ca în cauză să fie amândouă. Vă las însă pe dvs. să decideți!


[1] Singura excepție a constituit-o un francez. Era însă alsacian, adică așezat pe mentalitate germană.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>