Despre imposibilitatea normalității

Normalitatea pare antonimul poporului român. Când normalitatea apare în sânul acestuia ia mai curând forma criticii diverselor sale stranietăți și al protestelor naționalismului spumos față de aceste critici. România normală nu există; a fost cotropită de anormalitate. Norma-i este tocmai anormalitatea.

Poți fi străbătut de fioruri naționale, de orgoliul faptului de-a fi român, doar atâta timp cât nu ai apucat să vezi și alte moduri de-a lumi, numai cât timp confunzi reflexele aruncate de alte civilizații pe acest teritoriu cu creațiile naționale.

Nu poate fi numit popor orice accident al istoriei. El trebuie mai întâi să-și confirme propriul statut ontologic, să-și doneze o identitate în istorie, să-și croiască un drum. Noi tindem să numim istorie națională tot cea au făcut alții din noi, lipsindu-ne gesturile eroice fondatoare. Discursul național despre eroisme și victorii colective este plin de supralicitări. Din momentul în care am devenit un stat nu există nici un război în care să fi învins pe cineva. Singurele noastre succese sunt scurte incursiuni în teritoriile vecinilor: Turtucaia -1913 și Budapesta – 1919. În rest, doar înfrângeri răsunătoare sau victorii obținute în umbra altora. Se remarcă doar eroisme individuale, rămase fără efecte profunde datorită incapacității noastre de-a alege oamenii potriviți să conducă.

Din perspectiva judecății istoriei nu s-a născut nimic aici; rămânem un teritoriu al rușinoaselor defulări.

Suntem un popor îmbătat cu apă chioară pentru a-i fi furată bruma de sărăcie. Un popor ce se răfuiește cu sine la fiecare schimbare de regim, ba chiar la fiecare schimbare de guvern, considerând că trebuie s-o ia de la capăt de fiecare dată. Orice gest creator este desființat de noutatea pe care par să o aducă cu sine atât revoluțiile cât și  „micile revolte sociale” numite „alegeri”. Un popor care tratează cu apelativul de „foști” atât pe cei vinovați cât și pe cei creatori, chiar dacă nu reușește de două decenii să-i ajungă din urmă, trăind pe infrastructura vechiului regim. Plăcerea de a găsi vinovați îl copleșește, anulându-i energiile necesare pentru a-și identifica valorile. Comuniștii au condamnat pe interbelici, post-comuniștii condamnă comunismul, țărăniștii condamnă FSN-ul, PSD-ul condamnă pe țărăniști, PDL-ul condamnă PSD-ul, USL-ul condamnă PDL-ul etc. Acest șir al condamnărilor vizibil în spațiul politic străbate toate straturile sociale. Trăim într-o lume în care gestul condamnării este confundat cu unul de creație, cu întemeierea, cu valoarea, ratând lipsa fundamentului celui care condamnă. Gestul de a condamna pe alții pare să ne ridice în proprii ochi. Ceilalți sunt condamnabili pentru tot ce nu au asemănător cu noi.

Principala suferință a spațiului public o constituie lipsa măsurii. Un spațiu al lătrăturilor televizate ce vor să treacă drept arii de operă. Un teritoriu al minciunilor oficiale. Un Președinte ce se laudă cu câți bani a obținut el de la Uniunea Europeană uitând că atâta timp cât a condus Guvernul din umbră n-a făcut nimic pentru absorbția acestor fonduri. Un premier care-l ceartă pe Președinte că ar fi adus prea puțini bani, uitând că venirea sa la guvernarea coincide cu cea mai neagră perioadă pentru absorbția fondurilor structurale. Un director al unei autorități de management dominat de teama ca românii să nu lucreze prea mult într-o țară ce nu funcționează deoarece se lucrează prea puțin. Parlamentari interlopi, miniștri incompatibili, politicieni gălăgioși, alegători prostiți, televiziuni devenite tribunale, instituții transformate în moșii și enumerarea poate contiua.

Critica greu constituie un nucleu de socializare. Ea nu penetrează în sânul acestei nații. Singura umbră de aglutinare socială este cea orientată împotriva criticii, adică opoziția anormalității. Niciunul din evenimentele pe care le-am indicat anterior ca ținând de spațiul normalității nu va determina niscaiva emulații reformatoare în această nații. Acest popor admite doar eroisme individuale, creații izolate, gesturi culturale personale. Este prea amorf pentru ca diferitele impulsuri să determine în el nuclee de condensare creatoare. Nu creația, ci ura și dușmănia (și acestea într-o formă domoală a lor) mișcă sufletul acestei nații. Istoria recentă arată că el răspunde doar la ațâțări.

Nu este în discuție realizarea profesională prin intermediul unui astfel de discurs. Critica nu este creație; ea abia deschide posibilitatea unei discuții despre creație. Tot astfel cum opoziția politică nu trebuie interpretată drept construcție; ea are de trecut de fiecare dată testul guvernării. Or, până acum nici un din formele de opoziții n-a reușit asta. De fapt, lipsa profesionalismului constituie unul din efectele anormalității. Anormalitatea este asemenea ciumei: se ia și devine vizibilă. Suntem deja contaminați toți, chiar dacă în măsuri diferite. Anormalitatea noastră relevă dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea, aflării normei proprii, adică incapacitatea așezării într-un format propriu, dătător de identitate într-un context creator.

Avem reputația de nomazi ai Europei, de izvor de anomie, de incapacitate de așezare. Nimic din construcțiile interne nu vine să contrazică acest statut. Țâfnele guvernamentale pot avea pretenția de a modifica doar percepția aplaudacilor, nu și pe cele ale Occidentului. Crescuți în umbra mitului lui Titulescu, avem deșarta senzație că suntem capabili de suficientă scălămbăială diplomatică pentru a genera în fața altora iluzia normalității, bucurându-ne parșivi că în spatele acestei perdele de fum pe care o ridicăm în fața Europei năravurile noastre își pot vedea liniștite de treabă.

De fapt ce este normalitatea? Adică, ce ratăm de fiecare dată?

Cred că ar fi trebuit s-o cunoaștem mai întâi pentru a putea vorbi de ea. Or, am bănuiala că n-am ajuns niciodată la normalitate ca popor, singura perspectivă accesibilă fiind cea generată de iluzii intelectuale sau ideologice.

Normalitatea are în mod esențial semnificația unui spațiu în care existența personală se poate desfășura în liniște, previzibil, își poate face și urma propriile proiecte, nefiind nevoită de talentul descurcărelii pentru a-și duce traiul cotidian. Este un mod de-a fi ce nu epuizează energiile individuale în existența zilnică, permițând nevăzuta bucurie cotidiană de-a fi, trăită ca sub iluzia eternității ei, și nu ca o victorie personală. În normalitate nu trebuie să cunoști pe nimeni, nu trebuie să intervii la cineva pentru a-ți împlini măruntele proiecte personale.

Nu doresc musai mari victorii naționale, gesturi monumentale de creație colectivă, construcții comune care să sperie istoria. Îmi sunt suficiente spațiile de libertate individuală generate de normalitate.

(Imagine preluată de pe http://www.dedemurcermoffett.com/manipulation-the-gold-standard-for-success/)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. Costel Gheorghe spune:

    Un articol care demoleaza miturile, minciunile politicienilor si minciunile din spatiul public, demagogia arbitrariul, invatamantul istoric falsificat, care descopera o Romanie reala, din pacate, scris de un om indragostit de ea, cu un sens psihologic adanc, mentionand aici aruncarea anatemei mereu pe altul, astfel incat eu sa fiu curat, patriot, iar celalalt, uneori adus prin intermediul mass-media la un pericol public demn de cea mai mare si aspra pedeapsa, redus la dimensiuni corespunzatoare pentru a putea fi sacrificat public, fata cealalta a monedei fiind aceea ca eu raman integru, desi nu sunt, iar celalalt, adeseori prieten sau ruda sau apropiat, preia o vina pe care nu o are, dar care linisteste in mod grosolan si fals constiinta mea…Superb textul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site