Despre locul cercetătorilor în societatea românească

Un prieten belgian mi-a trimis astăzi, printr-un e-mail linkul către un studiu publicat recent în Science Advances pe tema migrației cercetătorilor din țările nou aderate la Uniunea Europeană, în ideea că această cercetare confirmă ceea ce le tot povestesc eu pe la conferințe de vreo câțiva ani. În discuție este unul dintre efectele negative pe care l-a avut aderarea noastră la UE, negativitatea fiind însă generată de fapt de ceea ce se întâmplă în România.

Principala problemă a cercetătorilor din România o constituie statutul pe care-l au în societate. Nu este vorba atât de nivelul câștigurilor sau de locul pe care-l ocupă în ierarhia socială, ci de încrederea de care se bucură rezultatele activității lor, aceasta spunând ceva despre ei și despre societatea românească în mod simultan.

Cel mai evident exemplu îl constituie nivelul de încredere al guvernanților în cercetători. Cu scurta (timida și insuficienta) excepție pe care a reprezentat-o guvernul tehnocrat, deciziile guvernanților se bazează fie într-o foarte mică măsură fie deloc pe rezultatele cercetărilor. Cu alte cuvinte, schimbările sociale nu sunt făcute pe bază de dovezi, ci pe baza unor convingeri ce au un caracter destul de asemănător cu cele religioase.[1]

Este suficient să ne observăm că una dintre legile cu un impact semnificativ în societate, legea salarizării bugetarilor, nu are la bază cercetări în domeniul resurselor umane și analize de impact, pentru a avea o imagine asupra dimensiunii acestei probleme.

Societatea nu este încă așezată pe modelul occidental, cuvintele politicienilor cântărind cu mult mai mult în relație cu adevărul decât cele ale cercetătorilor. Politicienii au cucerit această putere într-un mod ingenios, printr-o acțiune demnă de-o intrigă bizantină: discreditând exact nivelul de pregătire esențial pentru intrarea unei persoane în zona cercetării, respectiv studiile doctorale. La origine intenția lor era de a cumula credibilitatea cercetătorilor cu puterea politicienilor, încercând să se bucure în mod simultan de două surse de legitimare a puterii: știința și votul. Rezultatul: într-o țară cu un număr surprinzător de mare de politicieni cu studii doctorale fundamentarea politicilor publice este făcută lăutărește, „după ureche”.

În condițiile în care societatea românească așează cercetătorul sub nivelul politicienilor, al ziariștilor și al preoților în ierarhia celor care se străduiesc pentru adevăr, migrarea lor către comunități în care se bucură de credibilitate face parte dintr-un proces firesc de căutare a normalității.

Care este locul cercetătorilor din România? Studiul care a prilejuit aceste rânduri oferă un singur răspuns: în altă țară.

[1] Ceea ce arată că mentalitatea de tip religios constituie o dominantă socială. Cu mențiunea că nu este vorba de o mentalitate religioasă în sensul tare al termenului, acest dimensiune a existenței având o situație similară celei laice: aparența cântărește mai multe decât esența.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>