Despre nevoia de măsură

Măsura este marea absentă a spațiului public românesc din aceste zile, sărăcia ei fiind însă pregătită în decursul ultimilor ani.

Nu suntem în toiul unei lupte dintre demoni și îngeri. Sau suntem doar în măsura în care fiecare din părți, pe rând, își arată dimensiuni demonice, care fac adversarii să pară, pentru scurte momente, îngeri.

Băsescu nu este un erou al Justiției și apărării interesului nației. Sigur că în timpul său am văzut plimbându-se pe la Procuratură, câteodată promenada conducând până la penitenciar, mai multe fețe politice și financiare. Momentul Năstase este în acest sens unul de apogeu. Însă o anumită doză de părtinire a existat și în aceste timpuri, chiar dacă ea a fost mai redusă decât pe vremea celor de dinaintea lui.

Orbirea în fața puterii și sensibilitatea exagerată față de poziția economică a unor consilieri de dreapta l-a făcut să inducă Guvernului preferința (și nevoința) pentru măsuri anticriză luate exclusiv pe spatele bugetarilor, cu o doză de exagerare nefirească. Furia față de sindicaliștii din poliție, care i-au dat primii fiori ai pierderii puterii și i-au furnizat epitetul de „javră”, l-a făcut să modifice toată legislația sindicală, tinzând să distrugă un important segment din ceea ce dreapta numește, în mod pompos, societatea civilă, ratând totodată un posibil parteneriat în aceste momente cu o importantă zonă a societății.

Mai grav încă, ideologia dreptei, cu care l-au înconjurat parte din intelectualii ce-l frecventau (mulți dintre ei dominați mai curând de ura față de stânga, ca emoție fundamentală pentru aderența la dreapta), l-a făcut să promoveze cea mai mare eroare din timpul regimului de mână forte pe care s-a străduit să-l impună: desființarea statului social. În acest sens, în mod clar n-a dat dovadă de înțelepciune, ratând alegerea și a unor intelectuali de stânga în calitate de consilieri, adică lipsindu-i perspectiva asupra celei mai importante părți a societății.

La aceste erori fundamentale pot fi adăugate altele, poate la fel de mari, și o mulțime de tâmpenii mărunte, care de multe ori m-au făcut să-mi fie rușine pentru persoana care a ajuns să mă reprezinte. În mod clar aș fi vrut cel puțin o doză de eleganță, care să disemineze și în spațiul public un astfel de comportament. Consider evident faptul că a fost unul din izvoarele principale pentru violența de limbaj ce caracterizează politicul în această perioadă, tot așa cum a fost autor și sursă de inspirație pentru multiplele forme de violentare a Constituției, ce au intrat în obișnuințele puterii politice din ultima perioadă.

Brutalitățile sale, lipsa sa de eleganță, bruscările politicului și publicului, au însă și o puternică notă de sinceritate, punând în scenă, în mod simultan, forme de bădărănie amestecate cu gesturi sincere. Și, mai presus de toate, a făcut: și rele și bune, poate mai mult rele decât bune. Într-o societate ce pare a avea darul de a mima totul, de la eforturi colective până la diferite forme de orgasm social (a se vedea pentru acest din urmă sens sarabanda „analiștilor” și pseudo-reprezentanților societății de la diferite televiziuni), gestul de a face, chiar dacă uneori îndreptat în direcții greșite, ajunge să constituie o valoare.

Deși sunt un adept la liberalismului (e drept, doar pe zona principiilor), motiv pentru care ar trebui să ader la ideile dreptei, nu am prea multe simpatii cu dreapta pe care au conturat-o Băsescu și cei din anturajul lui. (Este drept, în egală măsură nu am simpatii față de materializarea în plan politic a liberalismului românesc).

În zona reproșurilor ar trebui să am însă câteva limite: a-i reproșa lui Băsescu că a fost comunist este mai curând o dovadă a propriei mele ignoranțe în ceea ce privește puterea sistemelor, decât o punere în scenă a unei forme de morală. A-i reproșa lui Ponta plagiatul în teza de doctorat, punând în scenă în mod implicit faptul că eu n-am plagiat în lucrarea mea (altfel spus, făcând dintr-un gest care ar trebui să constituie apărarea unui principiu moral, o ocazie pentru afirmarea de sine), în condițiile în care în discuție este și o mare vină a sistemului[1], iarăși nu clarifică spațiul în care trebuie luată decizia[2], putând aluneca în secundar dacă gesturile ulterioare arată a fi doar un accident. Cum în discuție sunt într-o mai mică măsură doar greșeli individuale (ele devin individuale când actorii acționează, în mod fraudulos, pentru a dovedi că nu este așa; dar atunci este vorba deja de o altă greșeală), cred că ar trebui să ne concentrăm pe erorile de sistem care au permis aceste greșeli, făcând din schimbarea sistemelor o țintă. Or, în această direcție sunt nevoit să recunosc că una din vinile lui Băsescu, aceea ce a se implica în conducerea Guvernului, se transformă într-un discret avantaj, putând reține câteva modificări de sisteme importante. Dau ca exemplu legea învățământului, chiar dacă și aici sunt vizibile excesele dreptei (criterii făcute să corespundă mai curând unor grupuri limitate, decât intereselor generale; adică punerea în scenă a unei forme de „extremism”).

Dreptei românești îi este caracteristică ratarea contextului. Necesitatea personalizării vinii nu poate decât să genereze o mentalitate a căutării vinovaților, ratând erorile de sistem. Este o dreaptă construită mai curând pe abilitatea de-a identifica vinovați în rândul stângii, decât pe capacitatea de-a schimba mentalități sociale și de-a construi o nouă societate. O dreaptă ce-a vânat baronii stângii pentru a-i înlocui ulterior cu pseudo-magnații dreptei, ce-a schimbat politruci de stânga cu vuvuzele politice de dreapta. Și enumerările deficiențelor pot continua cu succes.

Nu ascund un dram de satisfacție pe care l-am trăit în momentul în care am văzut liderii PDL manifestând în stradă. După ce ani de zile au considerat că doar prostimea și cei manipulați politic ies în stradă, au descoperit subit importanța acestei scene publice pentru viața democrației. Suplimentar, după ce am suportat călduri îngrozitoare la manifestațiile împotriva reducerii salariilor (își mai aduce aminte cineva câte grade erau în ziua moțiunii împotriva acestei măsuri?), mă bucur să-i văd pe cei care ne priveau sfidători din limuzinele răcoroase, transpirând, în mod dizgrațios, la mitinguri pentru a accede din nou la putere. Chiar și mișcarea papioanelor mi-a adus ceva mulțumire: în sfârșit am văzut intelectuali protestând în stradă, chiar dacă și alte revendicări aș fi vrut să fie pe lista lor.

În egală măsură înțeleg o anumită pornire împotriva formei politice pe care stânga a căpătat-o la noi. Perioada Iliescu, cu toate evenimentele de tristă amintire pe care le-a patronat, este o moștenire asumată de PSD odată cu desemnarea fostului președinte drept un simbol al onoarei pentru partid. Despre epoca Năstase n-am amintirile vesele ce par să străbată pe diferite canale în spațiul public. Este perioada în care mi s-a strigat în mod repetat „Lasă legea!”, pentru a mă face să înțeleg că modalitatea în care politicul exercita puterea conta, regulile care ar fi trebuit s-o limiteze fiind desființate. Îmi aduc aminte, de asemenea, de persoane care nu îndrăzneau să vorbească împotriva conducerii politice din teamă pentru ce li s-ar putea întâmpla. Economic, a fost perioada marilor privatizări și a unor rate ale șomajului nemaiîntâlnite. Și enumerările lucrurilor negative pot continua.

Tot în ordine istorică, nu pot să uit că cele două mari partide care formează USL, punând în scenă promisiuni spumoase, au participat la guvernare, pentru momente mai scurte sau mai lungi, înainte de criză și chiar o parte din ea. Or, memoria nu mă ajută să-mi amintesc ceva ce ar putea sugera posibilitatea ca aceste promisiuni să se împlinească; adică nu găsesc elemente care să le gireze seriozitatea, ci din contră.

Îmi este mai dificil să înțeleg un partid liberal ce concurează pseudo-socialiștii români în a adopta un discurs politic de stânga, numai pentru a ajunge la beneficiile pe care accesul la putere le aduce cu sine.

Nu reușesc să pun în același tablou discursul public despre egalitate al PSD cu averile liderilor săi. Nu că ar fi ceva rău în avere, ci pentru că leg (în mod poate inoportun) dobândirea ei de adevăratele interese pentru care se luptă să ajungă la putere.

Mi-e imposibil să mă las prins de albul transpirat la cămășilor PDL-iste ce demonstrează în stradă, în condițiile în care aceleași cămăși, în momentul în care aveau butonii puterii, erau sensibile doar la interesul personal.

Recunosc multe antipatii față de ambele tabere (mai corect spus, „față de toate taberele”, deoarece numărul lor este mult mai mare). Recunosc de asemenea că am simpatii față de oameni sau grupări din ambele tabere. Admit chiar că la nivel de principii tind către liberalism (chiar dacă niciunul din partide nu reușește să-l ilustreze în modul sperat de mine). Însă nici emoțiile negative, nici cele pozitive, n-ar trebui să stea la baza deciziilor pe care trebuie să le iau raportat la politic în aceste zile.

Deși chemate să ne sprijine supraviețuirea, sentimentele devin periculoase în raport cu politicul, deoarece nu mediază întotdeauna alegerea cea mai potrivită (excepție ar trebui să facă emoțiile sociale; însă n-am fost nici unii suficient de educați sentimental pentru politică ca să putem miza pe ele). Emoțiile sunt ținta predilectă a campaniilor electorale și ideologiilor, riscând să ne devină un lacăt ce ne închide în fața argumentelor. O bună parte din manifestările de pe scena publică din această perioadă au ca țintă exact emoțiile noastre, dorind să facă din ele agenții propriilor interese. Nu este nevoie musai de povești înduioșătoare (deși acestea n-or să lipsească); sunt suficient de multe pseudo-argumente vehiculate tocmai pentru ca noi, mulțimea ce-și așteaptă manipularea, să aderăm la ele.

În discuție nu sunt atât oamenii, inevitabil supuși erorilor trecute și viitoare, oricât de mult și-ar fi curățit dosarele, ci posibilitatea noastră de-a stabili și a respecta regulile. Admit eventualitatea ca noii veniți la putere să fie mai buni, el puțin o perioadă, decât cei vechi.

Însă pot să-mi asum riscul ca nerespectarea regulilor jocului social să alunece în toate ungherele societății (bântuit fiind și de amintirile lui „Lasă legea!”)? Pot risca anularea speranței că, în fața nedreptăților pe care inevitabil mi le produc guvernanții, de fiecare dată, măcar Justiția mă va salva? Merită să mizez pe bunătatea, prezumată și inevitabil arbitrară, celor noi, de care încearcă să mă convingă un întreg val social, renunțând astfel la posibilitatea de a-mi solicita și apăra drepturile?

Întrebarea esențială nu cred că este: Cine e mai bun? Ca grupuri, sunt la fel de buni și la fel de răi mai toți. Poate ceva din cultura organizațională să genereze o discretă diferență. Însă și constatarea acestei diferențe poate ține de un gest subiectiv al celui chemat s-o găsească și care, inevitabil, are o pornire emoțională în a-și investi speranțele într-una sau alta din tabere.

Ce-a mai importată întrebare cred că este alta: Care este miza? Ce suntem de fapt chemați să alegem? Or, sensul tuturor dezbaterilor stă în deslușirea răspunsurilor la aceste întrebări și selectarea rațională (nu emoțională) al celui preferat.



[1] A nu se înțelege că apăr gestul lui Ponta. Din perspective deontologiei științifice este în mod clar vorba de o greșeală, oricâte comisii, năimite sau nu, s-ar chinui să ne convingă de contrariul acestei perspective. Însă simt nevoia unei reconsiderări majore a vinovăției în spațiul cultural și juridic românesc, punând în discuție și culpa sistemului. Abia identificând gradul de culpă al sistemului (și nivelul de participare al fiecăruia din noi la crearea, întreținerea și/sau menținerea sistemului) putem spera la așteptatele modificări structurale pentru societatea românească.

[2] Cred că sunt dispus să-i iert acest derapaj moral dacă el ar fi compensat de o guvernare eficientă în plan social. Problema este însă că până acum au fost schițate mai curând măsuri sincrone cu greșeala inițială și cu cultura organizațională tradițională a partidului.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site