Înșurubarea senzorială în moment, încercarea de a-i fixa reperele, dă seama de unul din sensurile clipei. E o prindere în ceea ce oferă contextul, dublată de distanța necesară pentru a reflecta nițel la plinătatea ei. O formă de – eu, aici, așa – care dă naștere unui reper în curgerea timpului personal.
În fundamentele a ceea ce numim condiția umană intră inevitabil și lupta dintre natură și cultură, dintre pornirile individuale și interesele colective, dintre emoții și rațiune. Este o perpetuă neîmpăcare, în interiorul acestei dispute jucându-se sensul fiecărei existențe.
Alchimia proiectelor noastre dă seama în mod esențial de semnificația umanului. Dacă putem descoperi mecanismele dorinței și ale voinței, ce stau la baza planurilor pe care ni le facem, generându-ne orientările fundamentale, atunci suntem cu un pas mai aproape de înțelegerea modului de-a fi și asumarea lui.
Unul din reculurile stârnite de știință este determinat de riscul controlului total pe care-l aduce cu sine, adică de anularea dozei de hazard din viața noastră, care stă la baza sentimentului libertății. Într-o lume în care orice nevoie își are posibilitatea liniară de împlinire iar proiectele se derulează doar în măsura posibilului, discursul despre libertate își pierde sensul și, odată cu asta, umanității îi este știrbită demnitatea.
(Imagine preluată de pe: http://article.wn.com)
